Puțini și-ar imagina că, în Anglia, până la începutul secolului XX, a existat o practică controversată numită „vânzarea soției”. Ultimele relatări despre astfel de situații apar în jurul anului 1913, iar schimbările sociale și presiunea opiniei publice au dus la dispariția acestui obicei.
Deși pare o scenă desprinsă dintr-un roman distopic, „vânzarea soției” (wife selling) a fost o metodă neoficială, dar larg acceptată social, de a pune capăt unei căsnicii nefericite într-o epocă în care divorțul legal era un privilegiu al aristocrației.
Iată contextul care a permis existența acestei practici și motivele pentru care a supraviețuit atât de mult:
1. Divorțul ca lux inaccesibil
Până la jumătatea secolului al XIX-lea, obținerea unui divorț în Anglia era un proces extrem de anevoios și costisitor. Era necesară o lege privată aprobată de Parlament, ceea ce implica sume de bani imense. Pentru clasa muncitoare și țărănime, „vânzarea” a devenit un substitut pentru divorț, o formă de „separație prin acordul părților”.
2. Ritualul public
Tranzacția nu era una ascunsă; dimpotrivă, se desfășura în spații publice, de obicei în piețe sau la târguri de vite. Ritualul era simbolic:
- Zgarda și frânghia: Soția era condusă de soț cu o frânghie sau o zgardă de gât până în piață, simbolizând transferul de proprietate.
- Licitația: Soțul acționa ca un licitator, prezentând calitățile soției și invitând oferte.
- Consimțământul: Deși pare un act de pură opresiune, în realitate, multe vânzări erau aranjate în prealabil. Adesea, „cumpărătorul” era chiar amantul femeii, iar ritualul era o cale de a legitima noua relație în ochii comunității.
3. Statutul juridic al femeii
Această practică se baza pe conceptul juridic de „coverture”. Conform legii engleze de atunci, la căsătorie, identitatea juridică a femeii era absorbită de cea a soțului. Ea nu putea deține proprietăți sau încheia contracte în nume propriu. Prin vânzare, soțul își „ceda” drepturile și responsabilitățile (inclusiv datoriile soției) către un alt bărbat.
Declinul și stigmatizarea
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, atitudinile s-au schimbat radical:
- Actele de divorț (1857): Legea a creat tribunale civile de divorț, făcând separarea legală mai accesibilă (deși încă scumpă).
- Educația și presa: Ziarele au început să portretizeze practica drept „barbară” și degradantă pentru națiunea britanică.
- Intervenția poliției: Autoritățile au început să aplice legi împotriva perturbării liniștii publice în timpul acestor evenimente, ducând treptat la dispariția lor definitivă.
Ultimul caz raportat în 1913, în care o femeie a depus mărturie în fața unui tribunal din Leeds că soțul ei ar fi vândut-o unui coleg de muncă pentru o liră, a fost privit cu uimire și dezgust de către magistrați, marcând finalul unei ere în care tradiția populară s-a ciocnit frontal cu modernitatea juridică.