O alegere aparent minoră într-o sală de audiții din anul 1971 avea să schimbe definitiv istoria cinematografiei pentru copii din România, transformând o fetiță de doar patru ani într-un simbol național.
Castingul pentru rolul principal din filmul Veronica a fost un proces de o rigoare neobișnuită, regizoarea Elisabeta Bostan căutând nu doar un chip drăgălaș, ci o prezență capabilă să susțină un întreg univers muzical și fantastic. În marea finală a selecției au rămas două fetițe extrem de expresive: Lulu Mihăescu și Manuela Hărăbor. Decizia a atârnat de un singur gest spontan în timpul unei probe cu o trăistuță, unde naturalețea dezarmantă a lui Lulu a înclinat balanța, oferindu-i rolul care urma să îi definească întreaga viață în ochii publicului.
Imaginea iconică a Veronicăi, cu acele codițe perfecte care au rămas întipărite în memoria colectivă a generațiilor, a fost în realitate rezultatul unei transformări radicale și al unui efort logistic impresionant pentru acea epocă. Deoarece părul natural al lui Lulu Mihăescu nu putea fi coafat conform viziunii artistice de basm, producția a luat o măsură extremă: a comandat o perucă specială din păr natural tocmai de la Paris. Pentru ca aceasta să se așeze impecabil, micuța actriță a fost tunsă foarte scurt, acceptând schimbarea fără să înțeleagă pe deplin că acea perucă va deveni masca sub care o întreagă țară o va recunoaște și o va iubi timp de decenii.
Lansarea filmului în anul 1972 a declanșat un fenomen social fără precedent, pelicula fiind vizionată de peste 5 milioane de spectatori în cinematografele din toată țara. Succesul a fost atât de răsunător încât melodiile compuse de Temistocle Popa au devenit imediat șlagăre fredonate în toate grădinițele și școlile, iar personajele fantastice precum Motanul Dănilă sau Vulpea au intrat în folclorul urban. Lulu Mihăescu a devenit peste noapte cel mai faimos copil din România, fiind aclamată și oprită pe stradă de mii de oameni, o formă de celebritate intensă și adesea copleșitoare pentru un copil care abia descoperea lumea dincolo de platourile de filmare de la Buftea.
În ciuda succesului răsunător și a continuării filmului, destinul lui Lulu Mihăescu a luat o turnură neașteptată, aceasta alegând să părăsească lumina reflectoarelor imediat ce a ajuns la pragul maturității. După schimbările politice din anul 1989, fosta stea a cinematografiei a decis să emigreze în Canada, căutând o viață liniștită și discretă în Vancouver. Acolo s-a reinventat profesional, devenind profesoară de muzică și lăsând în urmă definitiv imaginea fetiței cu trăistuța magică. Această retragere voluntară a alimentat aura de mister din jurul ei, publicul român rămânând cu imaginea înghețată în timp a copilului blond, în timp ce femeia din spatele personajului își construia un viitor departe de industria care o consacrase.
Povestea Veronicăi are și o latură amară, legată de paradoxul drepturilor de autor într-un sistem care nu proteja financiar artiștii, cu atât mai puțin pe cei minori. La zeci de ani distanță, actrița a fost nevoită să inițieze demersuri legale pentru a primi recunoașterea financiară cuvenită pentru un rol care a generat venituri imense statului român prin difuzări repetate și vânzări de drepturi internaționale.
Acest demers a scos la iveală realitatea dură a cinematografiei din perioada comunistă, unde succesul comercial aparținea integral sistemului, în timp ce creatorii și actorii rămâneau doar cu gloria morală, transformând amintirea celui mai frumos basm al copilăriei într-o lecție despre valoarea muncii artistice și recunoștința întârziată a unei națiuni.