Începând cu anii 1970, conceptul de muncă patriotică a încetat să fie o activitate voluntară, devenind o obligație legală care scotea tinerii din sălile de curs și îi trimitea direct pe câmpurile de porumb sau în livezi pentru săptămâni întregi. Această practică nu doar că întrerupea procesul de învățare, dar îi expunea pe tineri la efort fizic epuizant, de multe ori fără echipament adecvat sau măsuri de protecție. Statul considera că formarea omului nou nu se făcea prin lectură sau cercetare, ci prin contactul brutal cu pământul și prin supunerea totală față de planurile economice nerealiste ale regimului.
Condițiile în care acești tineri își desfășurau activitatea pe durata campaniilor agricole erau adesea deplorabile, fiind cazați în dormitoare colective improvizate în școli de sat sau în barăci de șantier. Igiena era precară, apa caldă lipsea cu desăvârșire, iar hrana oferită era la limita subzistenței, constând de cele mai multe ori în alimente de proastă calitate care abia dacă ofereau energia necesară pentru zece ore de muncă zilnică. În loc să se bucure de vacanțe sau de explorarea pasiunilor, elevii de liceu și studenții erau organizați în brigăzi și monitorizați de profesori transformați în supraveghetori de șantier, care răspundeau cu propriile funcții dacă norma de recoltare nu era îndeplinită la timp.
Uniformizarea a devenit instrumentul principal de control social, începând cu numărul matricol care trebuia cusut obligatoriu pe brațul uniformei pentru a face fiecare elev ușor de identificat și de sancționat. Regulile privind aspectul fizic erau extrem de rigide: băieții trebuiau să poarte părul tuns foarte scurt, fără perciuni, iar fetele aveau interdicție totală la orice formă de machiaj, bijuterii sau fuste care nu respectau lungimea impusă de partid. Această estetică a austerității avea scopul precis de a șterge orice urmă de personalitate și de a crea o masă compactă de tineri care să nu se distingă prin nimic, fiind educați să considere orice dorință de originalitate drept o deviere periculoasă de la normele socialiste.
Instrucția militară a fost introdusă ca materie obligatorie, sub denumirea de Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei, transformând curtea școlii într-un teren de manevre. Elevii erau învățați să marșuiască la comandă, să mânuiască arme și să participe la exerciții tactice, fiind pregătiți mental pentru un inamic invizibil care ar fi putut ataca oricând. Această militarizare a educației urmărea să inoculeze tinerilor un spirit de obediență oarbă față de ierarhie și o mentalitate de asediu, unde disciplina de cazarmă prevala în fața creativității sau a curiozității științifice, pregătindu-i pentru o viață de adult în care respectarea ordinelor era singura cale de a evita represaliile.
Tinerii erau educați să se supravegheze reciproc și să raporteze orice comentariu negativ la adresa regimului sau orice comportament care părea influențat de cultura occidentală. Ședințele de critică și autocritică erau momente de umilință publică în care elevii erau forțați să își denunțe prietenii sau colegii, distrugând astfel legăturile de încredere și creând o generație de oameni suspicioși, obișnuiți să ascundă ceea ce simt cu adevărat în spatele unei măști de loialitate absolută față de conducătorul statului.