Pe 14 martie 2026, pe lacul de acumulare Vidraru din județul Argeș, la ora unsprezece dimineața, Florin Tănase, cincizeci și unu de ani, mecanic auto din Curtea de Argeș, conducea barca lui mică de fibră de sticlă cu motorul la ralanti de-a lungul malului stâncos. Venise să verifice o undiță lăsată cu o zi înainte, cum face de câteva ori pe lună din 2018 de când se apucase de pescuit.
Nu era zi de weekend. Nu era nimeni altcineva pe lac la ora aceea.
La vreo trei sute de metri de barajul vechi, Florin văzuse ceva în apă, lângă stâncile de pe malul drept, la vreo zece metri de mal. Crezuse că e o bucată de material, o plasă sau o folie, cum ajung uneori pe lac.
A mai privit câteva secunde.
Nu era plasă.
A accelerat spre stânci.
Era un bărbat în apă, cu fața în sus, cu brațele mișcând lent și necoordinat, cu vestă de salvare portocalie pe el. Vesta îl ținea la suprafață dar bărbatul era dezorientat și nu înota spre nicăieri.
Florin a oprit motorul la doi metri de el și i-a întins vâsla.
Bărbatul a apucat-o dar nu a putut să se ajute să iasă singur. Brațele nu îl ascultau bine.
Florin a lăsat ancora jos ca să nu derive barca, s-a aplecat, l-a apucat de vestă cu ambele mâini și l-a tras în barcă.
Omul era bine din punct de vedere al conștienței, vorbea, dar tremura puternic și era gri la față. Spunea că se numește Cornel, că are cincizeci și nouă de ani, că venise singur cu kayakul, că kayakul se răsturnase la o manevră lângă stânci și că nu reușise să urce înapoi în el. Stătuse în apă la temperatura aceea vreo doisprezece minute.
Temperatura apei în martie la Vidraru e de șase sau șapte grade. Douăsprezece minute în ea fără combinaison termic e deja o problemă serioasă.
Florin îl pusese pe Cornel pe bancheta din față, îi dăduse haina lui impermeabilă, pornise motorul la maxim și se îndreptase spre debarcaderul de la intrarea în lac unde știa că există o cabină a administrației hidrotehnice.
Sunase în drum la 112, raportase situația, primit confirmare că vine ambulanță.
La debarcader, doi angajați ai administrației ieșiseră repede cu pături. Unul dintre ei știuse să recunoască hipotermia și băgase bărbatul în cabina încălzită imediat, fără să aștepte ambulanța, ceea ce fusese decizia corectă.
Ambulanța ajunsese în paisprezece minute din Curtea de Argeș. Paramedicii verificaseră și transportaseră Cornel la spital pentru supraveghere.
Un parametrician îl întrebase pe Florin cât fusese omul în apă după estimarea lui.
Florin spusese că cel mult cinsprezece minute de la cum arăta.
Parametricianul spusese că la șase grade, cinsprezece minute e la limita de unde începe hipotermia moderată și că dacă nu îl găsea la timp ar fi ieșit altfel.
Florin spusese că avusese noroc că a trecut pe acolo.
Nu era modestie falsă. Pur și simplu nu văzuse altfel situația.
Kayakul lui Cornel fusese găsit mai târziu de administrație la vreo sută de metri de locul incidentului, împins de val la mal.
Cornel fusese externat a doua zi dimineața fără complicații. Soția lui sunase la administrație să întrebe cine îl găsise. Angajații îi dăduseră numele lui Florin și numărul lui de telefon.
Soția sunase.
Florin răspunsese.
Soția vorbise câteva minute și la final spusese că familia lor îi mulțumește și că orice are nevoie să sune.
Florin spusese că nu are nevoie de nimic, că e bine că Cornel e bine, și că pe lac singur cu kayakul în martie e o idee care cere mai multă precauție decât credea lumea.
Nu ca judecată. Ca observație de om care cunoaște lacul.
Soția spusese că i-a transmis și Cornel același lucru.
Lacul Vidraru e la locul lui în 2026, cu apa lui rece și cu stâncile lui de pe malul drept și cu un singur baraj care ține apa de zeci de ani.
Florin e pe lac de câteva ori pe lună.
Cu ochii pe apă, cum e și normal când ești pe apă.
Și uneori vede lucruri pe care altul nu le-ar fi văzut.