Pe 29 martie 2004, un prim-ministru român depunea la Washington documentul care elimina 50 de ani de dominație sovietică - România intra oficial în NATO

 Pe 29 martie 2004, un prim-ministru român depunea la Washington documentul care elimina 50 de ani de dominație sovietică - România intra oficial în NATO.

Povestea începe de la capătul celălalt al secolului XX. 1955 - România era obligată să semneze Pactul de la Varșovia, alianța militară creată de Uniunea Sovietică pentru a răspunde NATO. Țara intra sub umbrela militară a Moscovei. Armata română era integrată în structurile sovietice. Trupele românești participau la exerciții comune cu tancurile URSS. Independența militară dispărea complet.

Anii '60-'80. Ceaușescu încerca politica de independență relativă în cadrul Pactului de la Varșovia. Refuza trimiterea de trupe în Cehoslovacia 1968. Menținea relații diplomatice cu Israel când alte state socialiste le rupseseră. Îl primea pe Nixon la București. Dar rămânea în structura militară sovietică. Era imposibilă separarea completă.

22 decembrie 1989. Revoluția. Căderea lui Ceaușescu. Pactul de la Varșovia era muribund. 1 iulie 1991 - Pactul se dizolva oficial la Praga. Țările foste comuniste își recăpătau independența militară. Începea o perioadă de vid strategic. România era între două lumi - nu mai era sovietică, nu era încă occidentală.

Iulie 1990. Premierul Petre Roman adresa prima invitație oficială Secretarului general NATO Manfred Wörner să viziteze România. Era un gest simbolic fundamental. Pentru prima dată în istorie, un guvern român cerea oficial relații cu alianța atlantică. Era o declarație de intenție - România voia Occidentul.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna în 1990-1992 să vorbești deschis despre NATO în România - pentru mulți români, NATO fusese timp de 40 de ani "inamicul", "imperialismul american", "pericolul vestic" din toate manualele de istorie comunistă.

1993. Președintele Ion Iliescu exprima oficial dorința României de a deveni membră NATO. Era o schimbare importantă de discurs. Iliescu, fost comunist, întorcea țara spre Occident. Nu era o mutare populară în rândurile lui electorale. Dar era strategic corectă. România nu avea altă opțiune de securitate pe termen lung.

26 ianuarie 1994. România devine primul stat ex-comunist care se alătură programului Parteneriatului pentru Pace (PfP). Era un pas pregătitor pentru aderarea la NATO. Parteneriatul permitea cooperarea militară cu structurile NATO. Ofițerii români începeau să învețe procedurile alianței. Tehnica militară se armoniza treptat cu standardele NATO.

1995-1997. Președintele Emil Constantinescu continua politica pro-occidentală cu hotărâre. Parteneriatul Strategic cu Statele Unite era încheiat în 1997. Era un moment fundamental pentru relațiile bilaterale România-SUA. Legături speciale care durează până astăzi. Constantinescu poziționa ferm România în tabăra occidentală.

Iulie 1997. Summit-ul NATO de la Madrid. Prima mare rundă de extindere spre est. Sunt invitate să adere Polonia, Cehia și Ungaria. România este respinsă. Motivul oficial - lipsa de pregătire pentru structurile democratice și militare. Motivul real - diplomația românească insuficient de eficientă, relațiile încă prea ambigue cu Rusia. Moment de dezamăgire națională severă.

Cuvintele președintelui francez Jacques Chirac, care susținea candidatura României, rămân în memorie. Chirac pleda pentru România ca fiind o țară francofonă, ancoră stabilă a Balcanilor, pol cultural important. Dar SUA, sub președinția lui Clinton, refuzau. Trei state, nu mai multe - era formula diplomatică acceptată atunci.

1998-2001. România lucrează intens la îmbunătățirea relațiilor cu NATO. Cooperare în Kosovo 1999 - România permite folosirea spațiului aerian pentru bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei. Decizie controversată intern, dar strategic importantă internațional. Demonstrează loialitatea românească față de Occident.

11 septembrie 2001. Atacurile teroriste asupra SUA. România reacționează imediat. Președintele Ion Iliescu - revenit la putere - oferă sprijin total SUA. România devine unul dintre cei mai loiali aliați americani în războiul împotriva terorismului. Trupe românești în Afganistan, apoi în Irak. Pierderi umane - 29 soldați morți în operațiuni.

21-22 noiembrie 2002. Summit-ul NATO de la Praga. Era momentul istoric mult așteptat. Aliații lansează invitații de aderare pentru 7 state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia. Cea mai mare rundă de extindere din istoria NATO. România era confirmată ca viitor membru. Aplauzele delegației române umpleau sala.

26 martie 2003. La Bruxelles, se semnau Protocoalele de Aderare. Ministrul român Mircea Geoană semnează oficial documentele. Începe procesul formal de integrare. Urmează ratificarea în parlamentele naționale ale statelor membre NATO. Fiecare țară trebuia să confirme aderarea României. Proces juridic complex.

Te-ai întrebat vreodată cum era să vezi la televizor, în 2003, cum Senatul SUA vota ratificarea aderării României la NATO, știind că bunicii tăi au trăit 40 de ani cu teama de "imperialismul american"? Pentru generațiile care-l crescuseră sub comunism, momentul era complet surealist.

8 mai 2003. Congresul SUA ratifică oficial Protocoalele de Aderare. Votul este practic unanim. Pentru prima dată în istoria americană, Senatul aproba intrarea României într-o alianță militară. Simbolic - exact la 58 de ani după capitularea Germaniei naziste. Era ironie istorică pură.

26 februarie 2004. Parlamentul României adoptă, cu unanimitate absolută de voturi, Legea de aderare la Tratatul Atlanticului de Nord. Nimeni nu votează împotrivă. Toate partidele susțin aderarea. Este cel mai larg consens politic din istoria post-comunistă a României. Moment de unitate națională rare.

1 martie 2004. Președintele Ion Iliescu promulgă legea de aderare. Ultimul act procedural intern. România este pregătită pentru depunerea instrumentelor de ratificare la Washington. Pregătirile logistice pentru ceremonia americană sunt finalizate. Echipele diplomatice pleacă spre SUA.

29 martie 2004. Ziua istorică. Washington DC. Premierul Adrian Năstase conduce delegația română. Alături - ministrul Afacerilor Externe Mircea Geoană, ministrul Apărării Ioan Mircea Pascu, consiliera prezidențială Corina Crețu. Ceremonia oficială la Departamentul de Stat al SUA, statul depozitar al Tratatului Atlanticului de Nord.

Năstase depune personal instrumentele de ratificare la Colin Powell, secretarul de stat american. Moment documentat foto și video pentru istorie. Gestul ceremonial care elimină 50 de ani de apartenență sovietică. Semnătura care garantează securitatea țării prin Articolul 5 al Tratatului - apărare colectivă în cazul unui atac.

Peluza Casei Albe - ceremonia publică. Președintele George W. Bush primește cei 7 premieri. Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia. Discurs memorabil Bush: "Astăzi, cu mândrie, salutăm aderarea Bulgariei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, României, Slovaciei și Sloveniei. Salutăm cu bucurie aderarea lor la Organizația Tratatului Nord-Atlantic!"

Continuă Bush cu observația istorică. "Când a fost înființată Alianța Nord-Atlantică, popoarele acestor șapte țări erau captive unui imperiu. Au îndurat o cumplită tiranie, au luptat pentru independenței lor și și-au câștigat libertatea prin curaj și perseverență." Momentul era recunoașterea oficială a transformării geopolitice a Europei.

2 aprilie 2004. Bruxelles. Ceremonia înălțării drapelelor la Cartierul General al NATO. Ministrul Mircea Geoană și ministrul Ioan Mircea Pascu participă personal. Secretarul general NATO Jaap de Hoop Scheffer îi primește. Sunt salutați de omologii din celelalte 19 state membre. Drapelul României flutură pentru prima dată la sediul alianței atlantice.

Moment simbolic deosebit de emoționant. Ofițeri români în uniforme militare urmăresc arborarea. Imnul național este cântat solemn. Tricolorul se înalță alături de steagurile celorlalți aliați. România devine al 23-lea stat membru NATO. Din Pactul de la Varșovia la Alianța Atlantică în 15 ani - una din cele mai rapide transformări geopolitice din istoria secolului XX.

Extindere strategică majoră. Granițele NATO se întind acum până la Marea Neagră. România devine frontiera estică a alianței. Poziția geografică crucială - control Dunărea, Marea Neagră, acces spre Caucaz. Importanța țării crește exponențial. Planurile militare NATO sunt rescrise pentru a include flancul estic românesc.

28-29 iunie 2004. Summit-ul NATO de la Istanbul. Prima reuniune decizională la care România participă ca stat membru. Menționată în Comunicatul final ca parte din "cel mai puternic val de extindere din istoria Alianței". 13 octombrie 2004 - România găzduiește reuniunea informală a miniștrilor apărării la Poiana Brașov. Prezența românească în NATO devine permanentă.

Aprilie 2008. Moment culminant. Summit-ul NATO de la București. Cel mai mare eveniment de politică externă organizat vreodată de România. 6.500 de participanți. Șefii de stat ai tuturor țărilor NATO. Secretarul General ONU. Președintele Comisiei Europene. Directorul Băncii Mondiale. Președintele Afganistanului Hamid Karzai. Evenimentul este găzduit la Palatul Parlamentului.

Summit-ul de la București consolidează România ca actor regional NATO. Deciziile majore luate aici - extinderea viitoare cu Albania și Croația, prima reuniune extinsă pentru Afganistan, relația NATO-Rusia în criza de la Crimeea. România organizează eveniment la standarde occidentale. Moment de prestigiu pentru București.

Prezența NATO pe teritoriul român se consolidează rapid. Baza militară de la Deveselu - radar antirachetă Aegis Ashore, operațională din 2016. Costul - 800 milioane dolari americani. Componentă crucială a scutului antirachetă al NATO. Baza aeriană Kogălniceanu - infrastructură strategică majoră. Bătăliile moderne sunt câștigate nu în lupta directă, ci prin descurajare.

Contribuția românească la NATO este constantă. Trupe în Afganistan - Misiunea Resolute Support. Pierderi umane. Kosovo - Forța KFOR. Irak - misiune NATO. Cheltuielile militare cresc progresiv. 2% din PIB ajung să fie alocate în ultimii ani. România se alătură statelor model în alianță pentru angajament bugetar.

Februarie 2022. Rusia invadează Ucraina. Războiul se redeschide în Europa. România devine dintr-odată stat de primă linie al NATO. Flancul estic al alianței. Articolul 5 capătă sens practic nou. Dacă cădea Ucraina, România putea fi următoarea țintă. Apartenența la NATO se dovedește o alegere strategică salvatoare.

Cooperare militară se intensifică. Trupe americane suplimentare în România. Patrule aeriene franceze, britanice, germane la granița cu Ucraina. Sistem THAAD american staționat permanent. Baza de la Kogălniceanu devine centru logistic major pentru Ucraina. România găzduiește mii de refugiați ucraineni.

Martie 2024. România celebrează 20 ani de la aderare. Campania "Born in NATO" marchează tinerii români născuți după 2004. O generație întreagă care nu a cunoscut niciodată altă realitate politică decât aceea de stat membru NATO. Pentru ei, apartenența la alianță este un dat istoric natural.

12 martie 2024. Klaus Iohannis decide să candideze pentru funcția de Secretar General al NATO. România poate avea pentru prima dată un român în fruntea celei mai puternice alianțe politico-militare din istorie. Candidatura nu reușește final, dar marchează maturitatea politică a țării. România nu mai este doar consumator de securitate - devine actor cu pretenții de lider.

Astăzi, când Rusia amenință Moldova, când tancurile poluează granițele Ucrainei, când drone rusești cad în Dobrogea, apartenența României la NATO nu mai este o abstracție diplomatică. Este diferența practică între un stat protejat și o țintă vulnerabilă. 29 martie 2004 nu a fost o ceremonie oarecare la Washington. A fost ziua când România a câștigat cea mai importantă bătălie a istoriei sale moderne - bătălia pentru securitate pe termen lung, garantată de cea mai puternică alianță politico-militară pe care a cunoscut-o omenirea.

Privind retrospectiv, drumul de la Pactul de la Varșovia la NATO a durat exact 15 ani - 1989 la 2004. O schimbare geopolitică radicală realizată într-un singur deceniu și jumătate. Poate cea mai importantă transformare din istoria modernă a României. O moștenire care va defini secole întregi de istorie viitoare a țării. Pentru că, de data aceasta, pentru prima dată în istoria modernă, România își alegea singură alianțele.