Pe 3 septembrie 2025, pe plaja din Costinești, la ora șaisprezece și jumătate, marea era agitată după două zile de vânt puternic dinspre nord-est. Pavilionul roșu fusese ridicat de dimineață și salvamarii anunțaseră pe toată lungimea plajei că înotul e interzis. Marea nu arăta rău la prima vedere, valurile nu erau spectaculos de înalte, dar curenții de fund care se formaseră în zilele acelea erau invizibili de pe mal și periculoși.
Lenuța Dobre, patruzeci și nouă de ani, profesoară de biologie din Alexandria, era pe plajă cu sora ei mai mică, cu cumnatul ei și cu cei trei copii ai lor. Veniseră la mare pentru ultimul weekend din vară. Copiii aveau opt, unsprezece și treisprezece ani și știau cu toții să înoate bine.
Lenuța știa că pavilionul roșu înseamnă nu te bagi. Stătuse pe șezlong și citise.
La un moment dat ridicase ochii din carte și văzuse că cel mai mare dintre nepoții ei, Mihai de treisprezece ani, era în apă până la brâu, cu spatele la mal, uitându-se la valuri. Nu era adânc. Dar era în apă.
Înainte să apuce să strige, văzuse că Mihai era tras. Nu violent, dar clar, pasul lui în spate devenise nesigur și poziția corpului lui se schimbase, centrul de greutate ducându-l spre larg.
Lenuța se ridicase și intrase în apă fără să se descalțe.
Nu era înotătoare de performanță. Făcuse înot la liceu, nu mai intrase serios în mare de câțiva ani. Dar știa un lucru esențial pe care îl citise undeva și care îi rămăsese: nu tragi un om din curent spre mal în linie dreaptă, că nu poți, îl tragi în unghi față de curent până ieși din banda lui, și abia apoi spre mal.
Ajunsese la Mihai în zece secunde, apa era până la piept, curentul se simțea clar la picioare. Băiatul nu intrase în panică, dar era destabilizat și nu înțelegea ce se întâmpla.
Lenuța îl apucase de braț și îi spusese scurt: nu te împotrivi, mergi cu mine, nu înapoi.
Mersese lateral față de mal, paralel cu linia valurilor, trăgând băiatul cu ea, timp de poate douăzeci de metri, până simțise că forța de la picioare dispare. Abia atunci se întorsese spre mal și înaintase direct.
Ieșiseră amândoi din apă în mai puțin de două minute de la intrarea ei.
Mihai tuşise puțin apă sărată și se speriase retroactiv când înțelesese ce se întâmplase.
Sora Lenuței, care nu văzuse începutul, îi ceruse să îi explice ce s-a întâmplat cu ochii mari.
Lenuța explicase simplu: curent de fund, am scos băiatul, e bine.
Un salvamar pe nume Cristi, care patrula sectorul acela și care văzuse a doua parte a intervenției, venise și verificase că Mihai e în regulă. Îl întrebase pe băiat dacă se simte bine.
Mihai spusese că da.
Cristi se întorsese spre Lenuța și îi spusese că a procedat corect, că mulți oameni încearcă să iasă direct din curent și nu pot și se epuizează.
Lenuța spusese că citise despre asta.
Cristi spusese că mulți citesc și uită la momentul potrivit.
Lenuța nu comentase.
Mihai nu s-a mai dus în apă în acea zi. A doua zi, cu pavilion galben și mare liniștită, a intrat din nou, de data aceasta cu Lenuța lângă el, care îi explicase pe mal, înainte să intre, cum să recunoasă un curent de fund după culoarea apei și după spuma de la suprafață.
Mihai ascultase cu atenția pe care o ai când informația nu mai e abstractă.
Familia s-a întors la Alexandria duminică seara. În mașină, la un moment dat, Mihai spusese din spate că vrea să facă un curs de prim ajutor acvatic.
Mă-sa îl întrebase de unde vine ideea.
Mihai spusese că de la Lenuța.
Lenuța, care stătea pe scaunul din față cu ochelarii pe nas și cu cartea în poală, spusese că e o idee bună și că îi găsește ea un curs la Alexandria.
I-a găsit cursul în octombrie.
Mihai l-a terminat în noiembrie 2025.
Plaja din Costinești e la fel în fiecare vară. Pavilionul roșu se ridică când curenții sunt periculoși.
Și uneori pe plajă e cineva care a citit ce trebuie și care, la momentul potrivit, nu uită.