Pe coasta de vest a lacului Colibița din Bistrița-Năsăud, acolo unde drumul forestier se termină și poteca începe, există ruinele unui han pe care pescarii locali l-au numit Hanul Vechi atâta vreme cât s-au putut adresa cuiva care știa de el.
Hanul a funcționat din 1891 până în 1948, cincizeci și șapte de ani de primit drumeți și comercianți pe drumul care lega satele transilvane de trecătoarea spre Moldova. A fost naționalizat, repurpozat ca magazie, degradat în ani, uitat. Lacul de acumulare Colibița, construit în 1975, a acoperit o parte din infrastructura rutieră veche și a izolat zona și mai mult.
Din han au mai rămas pereții de piatră până la jumătatea înălțimii originale, o vatră mare la care acoperișul nu mai stă de mult și o cișmea de fontă în curtea exterioară care, inexplicabil pentru oricine care verifică, are apă.
Nu e racordată la nimic. Conductele vechi au ruginit complet. Nu există nicio sursă de alimentare vizibilă.
Apa curge.
Puțin, un firicel constant, curat, rece. Curge vara și iarna. Curge în ani cu secetă și în ani cu multă ploaie. Curge fără să se oprească.
Pescarii care campează pe malul lacului Colibița știu de cișmea. Unii umplu bidonul acolo la dus și la întors. Apa e bună, mai bună ca din multe surse din zonă.
Nimeni nu înțelege de unde vine apa.
Hanul fusese condus timp de patruzeci de ani de o familie pe care localnicii mai bătrâni o numesc familia Mureșan. Ultimul din linie care condusese hanul fusese Iosif Mureșan, care preluase de la tatăl lui la douăzeci și doi de ani și îl condusese până la naționalizare. Iosif fusese forțat să predea cheia în 1948 și nu se mai întorsese niciodată, deși trăise la Bistrița până în 1981.
Fosta soție a fiului lui Iosif, o femeie pe nume Florica, de nouăzeci și unu de ani care trăia la Bistrița, povestea că socrul ei nu vorbise niciodată despre han. Că îl întrebase de ce și că el spusese că unele lucruri sunt prea dureroase ca să le pui în cuvinte.
Că îl pierduse cum pierzi un copil, nu prin moarte ci prin smulgere.
Că un om care și-a pus patruzeci de ani din viață în ceva și căruia i se ia acel ceva fără să poată spune nimic nu uită.
Că nu uită niciodată.
Un geolog pe nume Mircea, din Cluj, care studiase hidrologia lacului Colibița și care aflase de cișmea de la pescari, vizitase ruinele în 2016 și examinase conducta.
Conducta era din fier, complet ruginită, cu găuri vizibile în mai multe locuri. Nu putea aduce apă de niciunde. Orice apă care ar fi curs prin ea s-ar fi scurs prin găurile din rugina.
Mircea cercetase zona din jurul cișmelei. Nu găsise nicio conductă subterană, nicio sursă alternativă vizibilă.
Apa curgea din cișmea fără sursă identificabilă.
Mircea notase fenomenul în jurnalul lui de teren cu termenul anomalie hidrologică neexplicată și trecuse mai departe pentru că proiectul lui nu includea investigații de profunzime în acel punct.
Un alpinist pe nume Dan, din Cluj, care campase la ruinele hanului în august 2020, povestea că în noaptea aceea se trezise la ora trei dimineața.
Că stătuse câteva minute în sacul de dormit ascultând.
Că auzise din interiorul ruinelor, de lângă vatră, sunete. Nu voci, nu pași. Sunete de activitate. Clinchetul metalic al ustensilelor. Troianul specific al lemnului pe foc. Sunetul apei turnate.
Sunetele unei bucătării active.
Dan se ridicase și privise prin deschizătura cortului. Nu văzuse nimic în ruine. Nu fusese lumină, nu fusese foc.
Sunetele continuaseră câteva minute și se opriseră.
Dan se culcase la loc și adormise.
Dimineața găsise lângă cișmea o cană de tablă pe care nu o pusese el acolo. Cana era nouă, neruginită, umplută cu apă din cișmea.
Nu știa a cui era cana. Nu era din echipamentul lui.
A lăsat-o acolo.
Cana era acolo și când trecuseră alți pescari câteva zile mai târziu. Nimeni nu o luase. Nimeni nu știa a cui era.
Un bătrân pescar pe nume Grigore, din Bistrița, de optzeci și șase de ani, care pescuia pe Colibița din tinerețe și care cunoștea de ruinele hanului de decenii, spunea simplu că hanul nu a uitat ce era.
Că unele clădiri nu uită.
Că o clădire care a primit drumești patruzeci de ani, care a dat apă și mâncare și adăpost celor care treceau obositi și flămânzi, nu se poate opri din asta dintr-o dată.
Că poate se oprește treptat. Pe parcursul generațiilor.
Că poate suntem noi la jumătatea procesului. Că în cincizeci de ani cișmeaua se va opri și sunetele vor tăcea.
Sau poate că nu.
Poate că patruzeci de ani de ospitalitate sunt greu de uitat.
Lacul Colibița strălucește vara și îngheață iarna. Pescarii vin în sezon. Poteca spre ruinele hanului e greu de găsit dacă nu știi de ea.
Cișmeaua curge.
Apa e bună.
Iosif Mureșan a primit drumeți patruzeci de ani la hanul lui de pe malul lacului.
Probabil că nu înțelege de ce nu mai vin.
Probabil că menține cișmeaua în funcțiune pentru cazul că vin.
Că oricând poate sosi cineva obosit pe poteca de la lac.
Că apa trebuie să fie acolo.
Că asta a știut patruzeci de ani.
Că asta știe.
Că asta va ști.
Cât va fi apă în cișmea.