Pe malul Dunării, la Galați, în zona portului vechi unde depozitele dezafectate se înșiruie unul lângă altul cu geamurile sparte și cu ierburile crescute prin crăpăturile de beton, există un dig de piatră la care nu mai acostează nimeni oficial din 1994. Balustrada de fier e ruginită, scările de coborâre în apă sunt acoperite de alge, și o lanternă de semnalizare veche stă înfiptă în capătul digului cum a stat din 1971, fără să mai fie alimentată de nimic.
Dar marinarii și pescarii care intră în portul Galați pe ceață povestesc că lanterna aceea luminează.
Nu tot timpul. Nu pentru toată lumea. Dar pentru cei care au nevoie.
Vasile Creangă a fost santinelă de port la digul acela din 1971 până în 1998, douăzeci și șapte de ani de ture de noapte cu lanterna lui personală și cu ochii pe intrarea în port. Știa Dunărea din zona aceea cum știi un om de care ești responsabil, care sunt curenții periculoși, unde se formează ceața mai devreme, la ce distanță de mal se schimbă adâncimea.
A murit în octombrie 2001, la șaizeci și unu de ani, acasă, în somn. Soția lui spune că în noaptea morții lui se trezise și îl văzuse stând în dreptul ferestrei privind spre port, cum stătuse toată viața când nu putea dormi. Dimineața nu se mai trezise.
Lanterna de pe dig fusese scoasă din funcțiune în 1994 când digul fusese declarat dezafectat.
Prima dată când a luminat după moartea lui Vasile a fost în noiembrie 2003.
Un remorchere mic care aducea marfă de la Brăila pierduse orientarea în ceața densă la intrarea în portul Galați. Căpitanul, pe nume Aurel, povestește că în ceața aceea toate semnalele GPS dădeau erori și că nu mai știa exact unde e intrarea sigură în port.
A văzut lanterna de pe digul vechi.
Nu ar fi trebuit să lumineze. Știa că digul e dezafectat. Dar lanterna lumina regulat, în ritmul de semnalizare pe care îl știa din carnetul de căi navigabile: două scurte, una lungă, intrare sigură la babord.
A intrat după semnal.
A intrat corect.
A doua zi s-a dus la dig. Lanterna era acoperită de rugină și de mâzgă de baltă, fără nicio sursă de alimentare, rece la atingere. Nu funcționase în ani de zile și nu putea funcționa.
Aurel a întrebat prin port. Un marinar bătrân îi spusese de Vasile Creangă și de cei douăzeci și șapte de ani ai lui pe dig.
Aurel nu mai povestise nimănui mult timp. Îi era că nu îl cred.
Mai târziu a aflat că nu era singurul.
Un pescar pe nume Nicu, din Galați, care pescuiește pe Dunăre în zona portului din 2005, spune că de câteva ori, pe ceață sau pe furtună ușoară, a văzut silueta unui bărbat la capătul digului cu o lanternă în mână, luminând spre apă. O dată s-a apropiat cu barca. Silueta era acolo clară, cu o haină de ploaie militară și cu o șapcă de marinar, cu spatele spre el, privind apa.
Nicu strigase.
Silueta nu se întorsese.
Și când barca ajunsese la zece metri de dig, nu mai era nimeni acolo.
Lanterna de semnalizare luminase câteva secunde și se stinsese.
O tânără căpitan de șlep pe nume Teodora, care face traseul Galați-Brăila din 2019, spune că în prima ei noapte singură la cârmă, fără supervizor, pe ceață și cu nervii la maximum, lanterna de pe digul vechi luminase când ajunsese la intrarea în port și că ea urmase semnalul fără să întrebe de ce luminează ceva ce nu ar trebui să lumineze.
Spune că a intrat perfect.
Și că a doua zi un marinar mai în vârstă de la port o întrebase zâmbind dacă urmase lanterna.
Teodora spusese că da.
Marinarul spusese că toți o urmează la prima lor noapte singuri la cârmă. Că Vasile știe care e prima noapte.
Teodora îl întrebase cum știe.
Marinarul ridicase din umeri și spusese că Vasile a știut mereu cine are nevoie pe apa lui.
Digul vechi e la locul lui în Galați. Balustrada e ruginită. Scările sunt acoperite de alge. Lanterna stă înfiptă la capăt cum a stat din 1971.
Dacă intri în portul Galați pe ceață și lanterna aceea luminează, urmează semnalul.
Vasile Creangă a stat pe digul acela douăzeci și șapte de ani ca să știi unde e intrarea sigură.
Nu s-a mutat de acolo.
Nu vede de ce ar trebui.