Pe paharele de cristal făcute la Turda scria "sticlă de Murano" sau "cristal de Bohemia" - turiștii occidentali credeau că cumpără obiecte italiene sau cehe, dar erau de fapt produse românești mascate.
Povestea începe după Marea Unire. 1918 - Transilvania se unește cu România. Tulcea, Cluj, Turda, Sibiu - orașe transilvănene cu tradiție industrială austro-ungară intră în componența noului stat român. Elita bancară clujeană caută oportunități de investiții. Sticlăria era un domeniu de interes major - cerere mare, tehnologie specializată, potențial de export. Transilvania avea pădurile necesare pentru combustibil și infrastructura de transport feroviar.
1921. Decizia strategică. Banca Centrală pentru Industrie și Comerț din Cluj inițiază proiectul. Banca publică un prospect de constituire - invitație pentru alți investitori. Deține 75% din acțiunile viitoarei fabrici. Alți acționari importanți - Banca Agrară SA. Simon Mendel, mare proprietar de pământ din Turda și patron al Fabricii de Bere Turda, oferă terenul necesar. Alegerea locației - Turda, datorită tradiției industriale locale și a accesului feroviar.
Construcția începe toamna 1921. Defrișarea terenului. Ridicarea halelor industriale. Construirea cuptoarelor specializate. Paralel - construcția locuințelor pentru lucrătorii calificați. Pentru că România nu avea sticlari profesionisti suficienți, trebuia apelat la import de specialiști. Din Germania, Polonia, Italia, Cehoslovacia - țări cu tradiție seculară în sticlărie - vin maeștri sticlari. Coloniile speciale de locuit se ridică pe malul Arieșului.
August 1922. Fabrica intră în probe tehnologice. Două cuptoare mici la început. Septembrie 1922 - producția efectivă începe. Sticla verde este primul produs. Tehnică relativ simplă, dar necesită mâini experimentate. Maeștrii străini învață imediat muncitorii români. Fiecare muncitor sticlar primea o sumă suplimentară pentru fiecare tânăr pe care-l califica profesional. Sistem eficient de transfer al cunoștințelor.
1925. Se mai construiesc încă 2 cuptoare. Capacitatea de producție se triplează. Se înființează școala profesională pentru sticlari. Tinerii din zona Turzii și din alte regiuni din Transilvania se pregătesc acolo. Meseria se transmite sistematic. Producția se extinde. Pe lângă sticlă verde pentru butelii, se introduc obiecte de uz casnic - pahare, vaze, carafe, obiecte decorative. Designul începe să se sofisticheze.
1929. La "Sticla" Turda lucrează între 500 și 600 de angajați. Director - Grigore Bozdog, originar din zona Turzii. Bozdog construiește "colonia" Fabricii de Sticlă pe malul Arieșului. Nu doar locuințe muncitorești - club, magazin, teren de sport, tot ce trebuie unei comunități muncitorești moderne. Modelul social - inspirat din cele europene, dar adaptat condițiilor românești. Muncitorii sticlari - o elită industrială cu statut special în oraș.
Anii '30. Criza economică mondială afectează producția, dar Sticla Turda supraviețuiește. Produce îndeosebi butelii, pahare simple, obiecte utilitare. Exporturi moderate. Calitatea produselor rămâne ridicată. Traversează și cel de-Al Doilea Război Mondial. Naționalizarea din 11 iunie 1948 aduce schimbarea fundamentală. Fabrica devine proprietatea statului comunist. Numele se schimbă - din "Fabrica de Sticlărie SA" în diverse denumiri sovietice, eventual "Sticla Turda".
Anii '50-'60. Epoca de modernizare intensivă. Regimul comunist investește masiv. Cuptoare mari moderne. Linii de producție automatizate. Echipamente aduse din Cehoslovacia și Germania de Est. Număr de angajați crește spectaculos. Specializări tehnice sofisticate - gravori, tăietori de cristal, artiști sticlari. Școala profesională devine una dintre cele mai bune din Europa de Est. Tineri din toată țara vin să învețe meserie aici.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să lucrezi 6 ore pe zi în fața unui cuptor de 1.650-1.800 grade Celsius, cu sarea care-ți curgea pe față mai tare decât la minele din Durgău, într-o meserie pe care mulți sticlari o consideră cea mai grea din lume.
Anii '70-'80. Apogeul. Sticla Turda are între 3.000 și 5.000 de angajați. 36 de clădiri pe un teren de 12 hectare. Devine unul dintre cei mai mari exportatori ai României socialiste. Produsele ajung pe 3 continente - Europa de Vest, America de Nord și de Sud, Orientul Mijlociu, Asia. Valuta obținută - vitală pentru ambiția lui Ceaușescu de a plăti datoria externă. Fabrica devine pilon strategic al economiei naționale.
Tehnici de marketing occidentale ingenioase. Pe produsele exportate se inscriptionau etichete care le mascau originea. "Sticlă de Murano" - tehnică italiană faimoasă din Veneția. "Cristal de Bohemia" - tradiție cehă celebră. Turiștii occidentali care vizitau Italia sau Cehoslovacia cumpărau "suveniruri" fără să știe că sunt produse românești. "Made in UE" - formula generică pentru a ascunde originea comunistă. Operațiune similară cu adidașii Pionierul.
Ileana Varga - una dintre zecile de artiste sticlare din Turda. Obiecte făcute de mâna ei ajungeau pe mesele diplomaților din Marea Britanie, Franța, Japonia și Statele Unite. Calitatea era incredibilă. Cristal lucrat manual cu precizie milimetrică. Vaze, carafe, servicii complete de pahare. Dincolo de utilitate - adevărate obiecte de artă. Diferența de preț dintre un pahar industrial și unul manual de la Turda - de 10-15 ori mai mare pe piețele occidentale.
Celebrele "brisfere" - obiecte unicat produse doar la Turda. Un glob de sticlă șlefuit cu diferite fațete, care în interior avea flori sau diverse imagini pictate. Efect vizual spectaculos - fața bombată a globului amplifica imaginea interioară ca o lupă. Un singur om din România putea să le facă - sticlarul Goschler, un meșter excepțional de bun. Inginerul Simonfi, inventatorul rubinului la fabrica din Turda, a încercat să-i preia secretul, dar fără succes. Hârtia din interior se face scrum la 1.400 grade, temperatura la care se prelucrează sticla.
Goschler moare. Secretul fabricării brisferelor moare cu el. Astăzi, obiectele se află în colecțiile unor familii din Turda, ca amintiri ale epocii de glorie. Nu se mai fac nicăieri pe lume. Multe alte tehnici - inventarea rubinului, a cristalului colorat special, a unor procedee de gravare - aparțin exclusiv tradiției sticlare turdene. Patrimoniu imaterial pierdut, rareori recuperat.
Școala profesională de sticlărie - legendară. Tineri de 14-15 ani veneau din toată țara să învețe aici. Aurel Mereuț - unul dintre cei mai buni gravori, un adevărat artist. Angajați mergeau în străinătate la expoziții internaționale - Frankfurt, Leipzig, Milano. Contracte cu clienți occidentali erau negociate la standarde europene. România comunistă, oficial închisă Occidentului, prin Sticla Turda avea o fereastră largă spre piețele de export.
Condiții de muncă extrem de grele. Sticlarii lucrau în fața cuptoarelor la temperaturi de 1.650-1.800 grade Celsius. Căldura era năucitoare. În timpul verii, temperatura din ateliere depășea orice limită suportabilă. "Saiba cu mâinile în apă și carbură 8 ore" - descrierea unui fost muncitor. Meseria de sticlar era considerată una dintre cele mai grele din lume. Accidentele de muncă erau frecvente. Pensionarea anticipată era norma pentru sticlari activi.
Te-ai întrebat vreodată cum era să stai în 1982, într-un magazin universal din Praga sau Munchen, să ridici un pahar de "cristal de Bohemia" cu etichetă germană sau cehă, să-l admiri pentru calitatea și eleganta lui, fără să știi că a fost făcut la mână de o muncitoare româncă de la Turda, care trăia într-un bloc comunist și câștiga în echivalent 30 de dolari pe lună?
Decembrie 1989. Revoluția. Sfârșitul comunismului. Dar pentru Sticla Turda, începutul sfârșitului. Exporturile se prăbușesc rapid - valuta românească nu mai era cea comunistă controlată, iar piețele occidentale se deschid pentru toate produsele. Concurența devine brutală. China introduce produse ieftine în masă. Cehia și Italia - care dau licență tehnologică, nu mai permit utilizarea etichetelor false. Sticlăria românească rămâne singură, fără strategie de marketing propie.
1990-1999. Declinul progresiv. Privatizarea haotică. Schimbări multiple de proprietari. Foști directori preiau controlul. Datoriile istorice se acumulează. Investițiile în modernizare sunt insuficiente. Oamenii pleacă. De la 3.000-5.000 angajați înainte de 1989, fabrica ajunge la aproximativ 1.800 de angajați în 1999. Școala profesională închide. Tradiția se întrerupe. Generația de sticlari formați în comunism se pensionează fără să fie înlocuită.
Anii 2000. Restructurări. Insolvențe. Acționari principali - compania Euromex (51%) și Societatea de Investiții Financiare Muntenia (15%). Producția continuă, dar la scară tot mai redusă. Obiectele rămân de bună calitate - 98% la export. Dar volumul scade constant. Piețe întregi sunt pierdute - America de Nord, Europa Occidentală. Rămân doar câteva nișe în Orientul Mijlociu și câțiva clienți fideli care plătesc premium pentru calitatea manuală.
2014. Criza se agravează. 300 de angajați rămași. Datorii de peste 18 milioane de lei către creditori și bugetul de stat. Vizita lui Mircea Geoană în campania prezidențială - discuții pentru soluții de salvare. Totul rămâne la stadiul de promisiuni. Fabrica funcționează doar pe 10% din suprafață. 36 de clădiri - 34 abandonate. 2 corpuri de clădiri încă în producție. Intră în insolvență și reorganizare. Administratorul judiciar încearcă valorificarea imobilelor.
2016. Moment dramatic. De la 1.800 de angajați în 1999, Sticla Turda ajunge la doar 73 de angajați. Producție reziduală. Mai puțin de 2,5% din forța de muncă din epoca de aur. Pentru un oraș ca Turda - catastrofă socială. Orașul pierdea nu doar un angajator major, ci și o parte din identitatea sa. Vânzătorii de sticlărie de pe marginea DN1 Cluj-Turda continuau să strige "sticlărie de Turda" - deși fabrica practic nu mai producea nimic relevant.
2 august 2021. Cotitura finală. Sticla Turda SA este radiată din Registrul Comerțului. Compania încetează oficial să existe. Ultima fabrică istorică de sticlă din Transilvania se închide definitiv. 100 de ani exacti de la fondare. Simbolismul e devastator. Pentru locuitorii Turzii - moment de doliu colectiv. Generații întregi învățaseră aici meserie. Familii întregi își câștigaseră pâinea din fabrica de sticlă.
19 decembrie 2021. Ziua demolării. La exact 100 de ani de la fondare, fabrica este pusă la pământ prin explozie controlată. "Atelierul școală, unde au învățat meserie mii de tineri, din Turda și din țară. A dispărut o parte din Fabrica de sticlărie Turda, simbol al Turzii și al României", scria turdeanul Roland Gergely pe rețelele sociale. Videoul cu detonarea simbolică circulă pe Facebook. Comentariile - pline de nostalgie și amărăciune. Fabrica dispare fizic. Rămâne doar în poze și amintiri.
Te-ai întrebat vreodată cum se simte un fost sticlar de 70 de ani din Turda, care a lucrat 40 de ani la fabrică, să vadă explozia controlată care elimină pentru totdeauna atelierul în care își petrecuse jumătate din viață - fără nicio ceremonie, fără nicio recunoaștere oficială, fără nicio urmă a generațiilor care au construit prestigiul "sticlăriei de Turda" în toată Europa?
Peisaj industrial dezolant al Transilvaniei. Fabricile de sticlă de la Bistrița (800 angajați), Gherla (1.000 angajați), Fărcașa (500 angajați), Avrig, Mediaș, Poiana Codrului, Suceava - toate au urmat același destin. Una după alta, s-au prăbușit. Unele au fost demolate, altele abandonate. Patrimoniul industrial al Transilvaniei, construit pe 100 de ani, s-a dizolvat în 30 de ani de tranziție haotică. România cumpără astăzi sticlă din China și Turcia.
Pe terenul fostei fabrici din Turda se va construi un Parc Industrial. Planuri moderne pentru viitorul economic al orașului. Investiții noi. Locuri de muncă poate în alte domenii - IT, servicii, logistică. Dar nu va mai exista niciodată un sticlar turdean care să facă o brisferă unică în lume. Nu vor mai exista paharele lucrate manual care rivalizau cu cele de la Murano și Bohemia. Tradiția s-a încheiat definitiv în 2021.
Astăzi, în casele vechi din Turda, se mai găsesc brisferele lui Goschler, vazele de cristal ale lui Simonfi, paharele gravate de Aurel Mereuț, obiectele artistei Ileana Varga. Bunicile le șterg cu grijă. Le arată nepoților. Povestesc despre fabrica unde munceau 3.000 de oameni. Despre vremurile când "sticlărie de Turda" era brand european autentic, mascat sub etichete false pentru export. Memoria familială păstrează ceea ce demolarea oficială a șters.
Privind retrospectiv, Sticla Turda este încă o poveste despre gloria industrială comunistă și prăbușirea post-1989. O fabrică fondată cu capital bancar clujean, dezvoltată de regim prin muncitori calificați aduși din Europa Centrală, transformată în apogeu industrial cu 5.000 de angajați și exporturi pe 3 continente - distrusă în 30 de ani prin privatizări defectuoase, lipsa de strategie de branding și concurența chineză. 100 de ani de meșteșug sticlar turdean, rezumați la finalul simbolic al unei explozii controlate. Paharele lor încă strălucesc în muzee și case. Fabrica lor nu mai există decât în pozele și amintirile celor care au trăit epoca ei de aur.