Primăvara lui 2003 a fost prima dată când am văzut un râu dispărând.
Nu secat — dispărând. Pârâul Bistricioara, afluent al Bistriței în județul Neamț, curgea printr-un sat de munte pe care îl vizitam cu școala. Era aprilie, ar fi trebuit să fie plin de zăpada topită. Era un firicel de apă maro, îngust cât să poți sări peste el cu un pas.
Am întrebat un bătrân din sat când s-a subțiat așa.
"De câțiva ani. Înainte veneau la el cu vitele. Acum nici aia nu mai vine."
N-am știut ce să fac cu informația asta. Aveam 14 ani.
Douăzeci și trei de ani mai târziu știu ce să fac cu ea. Lucrez ca hidrolog la Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor din Piatra Neamț, specializat pe râuri mici de munte. Știu de ce dispar pâraiele, știu când e reversibil și când nu, știu ce date ar trebui colectate ca să urmărești procesul.
Problema e că datele de pe râurile mici de munte sunt insuficiente. Rețeaua oficială de stații hidrologice acoperă râurile principale. Afluenții mici, pâraiele de munte, mii de cursuri de apă din bazinele Moldovei, Bistriței, Trotuș — nu sunt monitorizate sistematic sau deloc.
Știm că există. Nu știm exact cum se comportă.
Am început în 2017 să umplu golul, atât cât pot eu singur: în fiecare luna mai și octombrie merg pe teren cu un GPS, un instrument simplu de măsurare a debitului și un caiet. Aleg câte zece sau cincisprezece pâraie de munte din bazinul Bistriței, măsor debitul la un punct fix pe care l-am marcat cu vopsea pe câte o piatră, notez data, temperatura apei, aspectul albiei, eventuale modificări față de vizita anterioară.
Douăzeci de pâraie pe an, două vizite pe an, nouă ani.
Nu e monitorizare continuă. E un instantaneu de două ori pe an, suficient pentru a vedea tendințe pe termen lung.
Pe 11 martie 2026, miercuri dimineața, am primit un email de la Agenția Europeană de Mediu cu privire la un apel pentru date privind dinamica debitelor în cursuri de apă mici de munte din Europa Centrală și de Est — date pentru un raport privind efectele schimbărilor climatice asupra resurselor de apă la nivel local.
Termenul de trimitere a datelor era 1 mai.
Am deschis baza mea de date — un fișier Excel cu 9 ani de măsurători, 360 de vizite, 20 de puncte fixe, toate în bazinul Bistriței.
Am petrecut o săptămână curățând datele, verificând valorile aberante, adăugând metadate pe care Agenția le cerea — coordonate GPS precise, metodologie de măsurare, caracteristicile bazinului hidrografic pentru fiecare pârâu.
Am trimis pe 28 martie.
Pe 14 aprilie am primit un răspuns de la coordonatoarea raportului, o hidroloagă olandeză pe nume Petra.
"Datele dumneavoastră sunt singurele pe care le-am primit din România pentru cursuri de apă sub ordinul 3. Seria temporală de nouă ani e excepțional de valoroasă pentru raportul nostru. Pot să vă întreb cum ați colectat datele acestea?"
I-am explicat: două vizite pe an, măsurători manuale, un om cu GPS și cu vopsea pe pietre.
"Și asta s-a făcut din inițiativă proprie? Nu în cadrul unui proiect finanțat?"
"Din inițiativă proprie. Și din banii proprii pentru carburant."
Tăcere scurtă în email, vizibilă din lungimea răspunsului care a urmat.
"Dacă aveți interes, există un program european de finanțare pentru extinderea rețelelor de monitoring hidrologic în țări cu infrastructură de date insuficientă. Cu datele pe care le aveți ca bază demonstrativă, o aplicație din partea institutului dumneavoastră ar fi competitivă."
Am dus emailul șefului de departament a doua zi dimineață.
A citit, a dat din cap.
"Aplică tu. Știi datele cel mai bine."
Aplicația e în pregătire. Termenul e în septembrie 2026. Dacă e acceptată — și Petra mi-a spus că șansele sunt reale — vor fi finanțate 50 de stații de monitorizare continuă pe pâraie de munte din bazinul Bistriței, cu transmitere automată de date.
Dacă sunt 50 de stații în loc de vizitele mele de două ori pe an, vom ști nu unde e debitul în mai și în octombrie. Vom ști în fiecare oră.
Pârâul Bistricioară pe care l-am văzut în 2003 subțiindu-se ca un firicel maro e în bazinul Bistriței. Nu l-am inclus în rețeaua mea de măsurători pentru că accesul era dificil. Poate va fi inclus dacă se obține finanțarea.
Bătrânul din sat care îmi spusese că vitele nu mai vin la pârâu e mort de mulți ani probabil. Pârâul — nu știu. Nu am revăzut locul.
Dar știu că dacă există date, există posibilitatea de a înțelege. Și dacă există înțelegere, există posibilitatea de a face ceva.
Nouă ani de mers cu vopsea pe pietre și GPS pe mână la pâraie de munte au produs datele. Datele au produs un email de la o hidroloagă olandeză. Emailul poate produce 50 de stații.
Lanțul ăsta începe cu un om de 14 ani care a văzut un pârâu subțiindu-se și nu a uitat.
Să se știe.