Cea mai cunoscută legendă relatează un pariu între Necurat și Divinitate. Diavolul s-a lăudat că va reuși să sustragă o bucată masivă de stâncă din Muntele Ceahlău și să o plaseze pe acoperișul unei biserici din vale înainte de răsăritul soarelui. În timp ce transporta stânca, a fost surprins de ivirea zorilor. Intimidat de lumina zilei și de primul cântat al cocoșilor, a eliberat stânca direct în apele râului Bistrița (în prezent lacul de acumulare Bicaz).
Această legendă oferă explicația mitologică pentru formarea Pietrei Teiului (cunoscută și sub numele de Piatra Dracului), o stâncă impunătoare de calcar ce se înalță solitară din apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui (Bicaz), în apropiere de viaductul Poiana Largului.
Povestea spune că, în momentul în care cocoșul a cântat, vestind biruința luminii asupra întunericului, diavolul a pierdut instantaneu puterile magice. Stânca uriașă i-a scăpat din gheare și s-a prăbușit cu un zgomot asurzitor în albia râului Bistrița, zguduind pământul din temelii. Învins și rănit în orgoliu, Necuratul a încercat de nenumărate ori să se întoarcă sub adăpostul nopții pentru a-și recupera prada și a o mișca din loc, însă fără succes: stânca fusese pecetluită acolo de voința divină ca simbol al neputinței sale.
Localnicii din satele din jur au transformat această legendă într-o vie superstiție care a dăinuit secole de-a rândul. Bătrânii locului povesteau cu teamă că, în nopțile cele mai întunecate și furtunoase, diavolul se așază pe vârful stâncii, transformat într-un taur negru sau într-o siluetă bizară, blestemând apele și încercând să atragă în adâncuri pescarii rătăciți. De asemenea, o altă credință populară spunea că Piatra Dracului își schimbă periodic locul, mutându-se cu câțiva centimetri spre stânga sau spre dreapta atunci când nimeni nu o privește, ca și cum necuratul încă s-ar mai chinui să o clintească.
Dincolo de aura sa mistică și de poveștile înfricoșătoare, stânca a devenit de-a lungul timpului o muză pentru marii scriitori români. Alecu Russo, legendarul povestitor, a descris-o fascinat în scrierile sale, iar Ion Creangă a amintit-o în celebrele Amintiri din copilărie, făcând-o nemuritoare în literatura noastră.
Astăzi, deși Bistrița a fost zăgăzuită de barajul de la Bicaz, iar apele lacului de acumulare au inundat valea, Piatra Teiului refuză să dispară. Ea continuă să străpungă oglinda apei ca un turn de veghe solitar și misterios, amintind fiecărui călător care trece prin Poiana Largului de vechiul pariu dintre bine și rău, pierdut în negura timpului.