Trenul care urcă pe „acoperișul lumii”. Cum a reușit China să construiască o cale ferată la peste 5.000 de metri altitudine
Există căi ferate frumoase, căi ferate rapide și căi ferate spectaculoase. Dar puține par la fel de greu de imaginat ca linia Qinghai–Tibet, calea ferată care leagă China de Lhasa, capitala Tibetului, și care urcă până la altitudini unde aerul devine rarefiat, solul rămâne înghețat luni întregi, iar orice lucrare de construcție pare o provocare dusă la extrem.
Cum construiești șine de tren acolo unde pământul este înghețat, dar vara se poate dezgheța imprevizibil? Cum torni beton la temperaturi de minus 25 de grade? Cum lucrează oamenii la peste 5.000 de metri altitudine, unde respirația devine grea chiar și pentru cine merge încet? Chinezii au încercat să răspundă la toate aceste întrebări printr-un proiect uriaș, considerat de mulți una dintre cele mai dificile căi ferate construite vreodată.
Linia dintre Golmud și Lhasa, partea cea mai spectaculoasă a căii ferate Qinghai–Tibet, are peste 1.100 de kilometri și a fost inaugurată în 2006. Ea traversează platoul tibetan, o regiune aflată la altitudini uriașe, unde condițiile sunt atât de dure încât nu doar oamenii trebuie protejați, ci și calea ferată însăși.
Pe mari porțiuni, trenul merge la peste 4.000 de metri altitudine. În pasul Tanggula, linia ajunge la peste 5.000 de metri, iar gara Tanggula este considerată una dintre cele mai înalte gări feroviare din lume. Partea interesantă este că trenurile nici măcar nu opresc acolo în mod obișnuit. Este mai degrabă un simbol al acestei nebunii inginerești: o gară construită aproape de cer, într-un loc unde până și respirația devine o provocare.
Problema uriașă a constructorilor nu a fost doar altitudinea, ci permafrostul. Acesta este sol înghețat permanent sau aproape permanent, dar care, în unele perioade calde, se poate înmuia la suprafață. Pentru o cale ferată, asta este un coșmar. Dacă pământul de sub șine se dezgheață și se lasă, linia poate deveni instabilă, iar trenurile nu mai pot circula în siguranță.
Aici începe partea cu adevărat uimitoare. Chinezii nu au pus pur și simplu șine peste pământul înghețat. În zonele vulnerabile au ridicat porțiuni întregi pe poduri și viaducte, tocmai pentru ca trenul să nu apese direct pe terenul instabil. În alte locuri au montat sisteme de răcire și țevi speciale care ajută solul să rămână rece. Practic, inginerii au trebuit să construiască o cale ferată care nu doar să reziste frigului, ci să păstreze frigul în pământ.
Pe traseu au fost construite sute de poduri și mai multe tuneluri. Unele porțiuni au fost ridicate deasupra terenului tocmai pentru a proteja permafrostul. Pare greu de crezut, dar într-un loc atât de rece, una dintre marile probleme era căldura. Căldura produsă de construcții, de oameni, de utilaje și apoi de circulația trenurilor putea destabiliza solul înghețat.
Unul dintre cele mai spectaculoase puncte ale liniei este tunelul Fenghuoshan, aflat la aproape 4.900 de metri altitudine. Acolo, muncitorii au lucrat în condiții extreme, prin teren înghețat, cu oxigen puțin și temperaturi care coborau mult sub zero. Pentru ca lucrările să poată continua, au fost folosite soluții speciale pentru beton, încălzire controlată și sisteme de protecție împotriva înghețului.
Și trenurile au fost adaptate pentru aceste condiții. Vagoanele sunt prevăzute cu sisteme de alimentare cu oxigen, iar pasagerii pot folosi măști dacă au probleme din cauza altitudinii. Ferestrele sunt tratate pentru protecție împotriva radiațiilor ultraviolete, mai intense la înălțimi mari. Cu alte cuvinte, nu este un tren obișnuit care trece printr-un peisaj frumos, ci un tren construit special pentru una dintre cele mai dure rute feroviare de pe planetă.
Drumul de la Beijing la Lhasa are mii de kilometri și durează aproximativ 40 de ore. Pentru mulți călători, este una dintre cele mai spectaculoase experiențe feroviare din lume. Trenul trece prin câmpii, munți, zone aride, platouri înalte și peisaje care par desprinse dintr-o altă lume. În apropiere de Tibet, priveliștea se schimbă complet: apar iacii, steagurile de rugăciune, mănăstirile și întinderile imense ale platoului tibetan.
Dar această cale ferată nu este doar o poveste despre inginerie. Este și o poveste politică. China spune că linia a ajutat la dezvoltarea Tibetului, a făcut transportul mai rapid, a adus turiști, mărfuri și locuri de muncă. Din punctul de vedere al Beijingului, trenul spre Lhasa este un simbol al modernizării și al legării Tibetului de restul Chinei.
Criticii privesc însă proiectul cu mult mai multă suspiciune. Ei spun că această cale ferată a ajutat autoritățile chineze să controleze mai ușor regiunea, să mute mai rapid trupe și resurse și să accelereze schimbările demografice din Tibet. Pentru tibetani și pentru organizațiile care vorbesc despre drepturile lor culturale și religioase, trenul nu este doar o minune tehnică, ci și un instrument prin care Beijingul își întărește influența asupra unei regiuni cu identitate proprie.
Tibetul este unul dintre cele mai sensibile subiecte politice ale Chinei. Regiunea este celebră pentru Palatul Potala din Lhasa, pentru mănăstirile budiste, pentru peisajele himalayene și pentru cultura sa profund spirituală. În același timp, istoria recentă a Tibetului este marcată de tensiuni, revolte, exilul lui Dalai Lama și acuzații privind limitarea libertăților religioase și culturale.
Tocmai de aceea, linia Qinghai–Tibet poate fi privită în două feluri. Din punct de vedere tehnic, este o reușită impresionantă. Să construiești o cale ferată prin permafrost, la peste 5.000 de metri altitudine, într-un mediu atât de dur, este o demonstrație uriașă de ambiție inginerească. Din punct de vedere politic, însă, ea rămâne un proiect controversat, pentru că schimbă profund legătura dintre Tibet și restul Chinei.
Ceea ce impresionează cel mai mult este scara proiectului. Sute de kilometri de teren dificil, mii de muncitori, poduri, tuneluri, sisteme de oxigen, soluții speciale pentru îngheț, beton turnat în frig extrem și trenuri adaptate pentru altitudine. Totul pentru ca o locomotivă să poată ajunge acolo unde, cu doar câteva decenii în urmă, o asemenea idee părea aproape imposibilă.
Astăzi, trenul Qinghai–Tibet rămâne una dintre cele mai spectaculoase căi ferate din lume. Pentru unii, este dovada că ingineria poate învinge aproape orice obstacol natural. Pentru alții, este simbolul unei prezențe politice tot mai puternice într-o regiune fragilă. Dar indiferent de perspectivă, un lucru este greu de negat: puține trenuri de pe Pământ spun o poveste atât de intensă despre ambiție, tehnologie, putere și munți care par să atingă cerul.