„Eram atât de fericiți și nu știam…”
S-au întors în sat după ani și ani.
Din străinătatea unde ziceau că vor sta doar vreo doi ani.
Dar n-au mai plecat nici după 25.
Cu părul mai alb, cu mâinile mai obosite și cu sufletele pline de dor.
Drumul către casa părintească părea mai îngust decât în copilărie, iar liniștea apăsa greu peste ulițele care altădată răsunau de râsete și strigăte de copii desculți.
Casa…
Casa bătrânească stătea în fața lor ca un bătrân care și-a așteptat copiii prea mult timp.
Zidurile erau crăpate, acoperișul lăsat, ferestrele oarbe de praf și uitare.
Dar odinioară…
Doamne, odinioară casa aceea era vie.
Din tindă se auzeau hohote de râs, glasuri cristaline de copii, pași alergând prin camere și uși trântite de vântul verii.
Acum, doar tăcerea mai locuia acolo.
„Eram atât de fericiți și nu știam…”
Gardul subțiat și dărăpănat abia se mai ținea în câteva uluci putrede.
Dar cândva apăra o curte plină de viață.
Găini ciugulind prin colb, rațe măcăind spre baltă, curci umflate și porci grăsuni care guițau nerăbdători când auzeau pașii bunelului.
Troaca ruginită zăcea întoarsă într-o parte.
Cândva era plină ochi și hrănea purcelușii care se îmbulzeau gălăgioși în jurul ei.
Malele ruginite, uitate lângă șură, păstrau parcă încă urmele palmelor mici care împrăștiau boabe pentru păsări.
Ce mândri erau copiii atunci…
Parcă aveau în grijă întreaga lume.
„Eram atât de fericiți și nu știam…”
Podul casei stătea să cadă peste bucătăria bătrână.
Acolo unde bunelul atârna odinioară șuncile și cârnații afumați, iar mirosul lor se amesteca iarna cu lemnul ars și cu frigul de afară.
Iar jos…
Jos, pe cuptorul cald, bunica făcea pâinea.
Pâinea aceea adevărată.
Rotundă, rumenă, cu coaja groasă și miezul moale.
Pâinea al cărei miros parcă încă mai plutește prin pereții bătrâni ai casei.
Închizi ochii și aproape că o vezi scoțând-o cu mâinile ei muncite, făcând semnul crucii peste ea.
Dar bunica nu mai e.
Nici bunelul.
Doar amintirea lor mai umblă prin încăperi.
„Eram atât de fericiți și nu știam…”
Beciul…
Beciul unde bunelul ținea murăturile și damigenele cu vin roșu era acum plin de apă de ploaie și de întuneric.
Mirosul de pământ umed înlocuise aroma vinului dulce și a toamnelor bogate de altădată.
Cotetele de găini s-au prăbușit.
Grajdul s-a dus și el.
Nu mai cântă cocoșul dimineața.
Nu mai aleargă nimeni prin curte.
Nici oamenii nu mai sunt.
S-au dus la ceruri…
Unul câte unul…
Lăsând în urmă doar case goale și amintiri care dor.
Iar cei întorși acum în sat privesc în jur și înțeleg târziu ceva ce copilăria nu știe să prețuiască la timp:
Bogăția lor nu au fost banii.
Ci serile petrecute pe prispă.
Pâinea bunicii.
Mâinile crăpate ale bunelului.
Curtea plină de viață.
Și oamenii care îi iubeau fără măsură.
Restul…
Restul a fost trecător.
„Eram atât de fericiți și nu știam…”