În anii ’80, România ajunsese o țară paralizată de foame, frig și lipsuri. Oamenii dormeau cu nopțile în Dacii înghețate pentru câțiva litri de benzină, în timp ce un singur om consuma într-o zi cât un județ întreg într-o lună. Nicolae Ceaușescu transformase carburantul într-un privilegiu rezervat puterii.
Pentru românii de rând, 30-40 de litri pe lună însemnau supraviețuire. Se stătea la cozi kilometrice înainte ca cisterna să ajungă. Familii întregi își păzeau locul noaptea, în ger, cu teama că benzina se va termina înainte să le vină rândul. Mașinile cumpărate după ani de așteptare deveniseră simple obiecte abandonate între blocurile cenușii.
🔴 Regimul a dus umilința și mai departe: duminica se circula alternativ, în funcție de numărul de înmatriculare. Dacă aveai cifra „greșită”, riscai amendă și confiscarea talonului. România tăcea. Drumurile erau goale. Orașele păreau înghețate în timp.
Dar în aceeași țară în care populația era obligată să economisească fiecare picătură de combustibil, coloanele oficiale ale lui Ceaușescu traversau nestingherite orașele. Zeci de limuzine, motociclete de escortă, mașini ale Securității și ambulanțe moderne goneau pe bulevarde eliberate cu forța. Pentru dictator nu existau restricții, cote sau cozi.
🔴 Adevărata sfidare se vedea în „vizitele de lucru”. Mii de oameni erau aduși cu autobuze și camioane doar ca să aplaude. Fabricile își opreau activitatea pentru decoruri propagandistice. Tractoare și utilaje erau mutate inutil doar pentru imaginile filmate de televiziunea de stat. Totul trebuia să pară perfect în fața conducătorului.
După 1989, mulți dintre cei implicați în organizarea acestor deplasări au recunoscut dimensiunea absurdului: o singură vizită oficială putea consuma carburantul alocat unui județ întreg pentru o lună. În timp ce milioane de români stăteau blocați la cozi interminabile, România ardea benzină doar pentru ca dictatorul să poată face cu mâna mulțimilor.
Intrebarea finala este: era mai bine atunci sau acum?