Într-o dimineață rece, un cioban român cu opinci rupte și cojoc prăfuit intra obosit pe străzile Romei. Oamenii se opreau și se uitau mirați la el. Venise pe jos, din Ardeal, cu traista în spate și cu o singură dorință în suflet: să vadă Columna lui Traian.
Când a ajuns în fața ei, se spune că a rămas nemișcat minute în șir. Privea piatra aceea uriașă ca pe o bucată din propriul său sânge. Pentru el, nu era doar un monument. Era dovada că neamul lui nu uitase de unde vine.
A doua zi, ziarele din Roma scriau cu uimire despre „un dac coborât de pe Columnă”.
Așa era Badea Cârțan.
Nu fusese profesor, nici politician, nici om bogat. Era un simplu cioban din munții Făgărașului. Dar în sufletul lui ardea o iubire uriașă pentru românii din Ardeal, care trăiau atunci sub stăpânire străină și nu aveau voie nici măcar să-și poarte limba și identitatea cu mândrie.
Puțini știu că Badea Cârțan nu ducea doar oi peste munți. Ducea și cărți românești. Le ascundea prin desagi și trecea cu ele clandestin prin cărările Carpaților, ca să ajungă la românii care voiau să citească în limba lor. Pentru mulți copii și oameni simpli din sate, acele cărți erau poate primul contact cu istoria și cultura românească.
Nu avea averi. Dormea prin hanuri ieftine, pe unde apuca, sau direct sub cerul liber. Dar avea o încăpățânare rară: credința că un popor trăiește atât timp cât își cunoaște rădăcinile.
Iar imaginea lui, singur, mergând sute și sute de kilometri spre Roma doar pentru a vedea Columna, spune poate mai mult despre dragostea de țară decât o mie de discursuri.
Astăzi, când putem ajunge oriunde în câteva ore și avem toată istoria lumii la un click distanță, mă întreb câți mai simțim acea legătură profundă cu trecutul nostru… așa cum o simțea un cioban cu opinci, care a mers pe jos până la Roma ca să-și întâlnească strămoșii.