La Gara din Sinaia, joi 13 martie, ora 14:52, un bărbat în vârstă stătea lângă un automat de bilete de pe peronul unu, cu o servietă de piele maro în mână și cu un bilet de tren ținut între degete. Trenul pentru care era biletul plecase cu o oră și douăzeci de minute înainte. Bărbatul nu se mișcase de lângă automat.
Bărbatul: Teodor Văcaru, 72 de ani, din București. Biletul pe care îl ținea era pentru trenul IR 1581, plecat din Sinaia spre București la ora 13:30. Teodor venise la Sinaia în dimineața aceea cu soția lui, Elena, pentru o vizită la fiica lor care locuia în oraș. La un moment dat, în timp ce Elena cumpărase biletele de întoarcere la ghișeu, Teodor se dusese spre peronul unu. Elena ieșise de la ghișeu și nu îl mai găsise.
Teodor fusese diagnosticat cu boală Alzheimer în stadiu ușor spre moderat cu șaisprezece luni în urmă. Zilele bune alternau cu zilele în care confuzia era mai profundă.
În acea zi fusese o zi bună dimineața. La ora 14:52 nu mai era o zi bună.
Elena sunase la 112 la 14:38, după ce căutase gara de la un capăt la altul.
Marius Ionescu, 24 de ani, angajat la informații și ghișeele CFR Sinaia de opt luni, văzuse bărbatul lângă automat de aproape douăzeci de minute. Nu era ceva neobișnuit să stai lângă un automat. Dar ceva în postura bărbatului, imobilitatea lui, privirea fixă pe biletul din mână, îl făcuse pe Marius să se apropie.
— Bună ziua. Pot să vă ajut?
Teodor se uitase la el.
— Trenul meu a plecat?
— Depinde care tren. Arătați-mi biletul.
Marius se uitase la bilet. IR 1581, 13:30. O oră și douăzeci de minute întârziere față de plecare.
— Trenul ăsta a plecat acum o oră și douăzeci de minute. Dar pot să vă ajut să luați bilet pentru următorul.
— Eram acolo, a spus Teodor arătând vag spre un punct nedeterminat. Și după nu mai eram.
Marius evaluase expresia lui, confuzia din privire.
— Ați venit singur la Sinaia?
— Cu... cu nevastă-mea. Elena.
— Unde e Elena acum?
— Nu știu. Era la... la ceva.
Marius scosese telefonul de serviciu și sunase la gară.
— Avem un domn la peronul unu, Teodor Văcaru, se pare că s-a pierdut de nevastă-sa care se numește Elena. Verificați dacă cineva a anunțat pierdere.
Colega de la ghișeu verificase.
— Da, o doamnă Elena Văcaru a sunat la 112 acum vreo paisprezece minute să anunțe bărbat pierdut în gară.
— Anunțați poliția că l-am găsit și spuneți-i doamnei că e la peronul unu cu noi.
Marius se întorsese spre Teodor.
— Doamnă Elena vine. Câteva minute.
Teodor îl privise.
— O cunoști pe Elena?
— Da. Vine să vă ia.
— E supărată?
— Nu e supărată.
— Câteodată se supără, a spus Teodor. Că mă pierd. Dar nu îmi dau seama că mă pierd. Pur și simplu nu mai știu unde sunt.
Marius nu știuse ce să răspundă la asta. Nu exista un răspuns bun la asta. Stătuse lângă bătrân fără să vorbească prea mult, prezent fără să fie intruziv.
La 14:58 agentele Poliției Transporturi Feroviare Sinaia, Anca Ciobanu, 31 de ani, venise de la biroul de la parter.
Se apropiase de Teodor cu același ton natural pe care îl folosea cu orice călător.
— Bună ziua. Sunteți domnul Văcaru?
— Da.
— Eu sunt Anca. Nevastă-dumneavoastră vine imediat. Sunteți bine?
— Sunt bine. Am pierdut trenul.
— Se mai ia și alt tren.
— Da. Eu știam asta. Sau știam. Acum nu mai știu exact.
— Nu e niciun necaz.
Elena Văcaru, 69 de ani, apărase pe peron la 15:03, venind din direcția ghișeelor cu pasul omului care a mers repede și se oprește forțat la un pas mai înainte de locul unde ajunge.
Teodor o văzuse.
— Elena.
— Teo.
Se apropiase de el și îl luase de mână. Nu îl îmbrățișasse, nu îl certasse, nu spusese nimic cu voce tare. Luase mâna lui în mâna ei cum iei mâna cuiva pe care îl știi de o viață.
— Ești bine?
— Sunt bine. Am pierdut trenul.
— Luăm alt tren.
— La cât e?
— La 16:15.
— Mai avem timp.
— Mai avem timp.
Elena se uitase spre Marius, care stătuse la câteva pas discret.
— Dumneavoastră ați stat cu el?
— Da. L-am văzut la automat și m-am apropiat.
— De cât timp?
— De vreo douăzeci de minute.
Elena stătuse o secundă.
— Câți ani aveți?
— Douăzeci și patru.
— La douăzeci și patru de ani, cu serviciul dumneavoastră, v-ați oprit să stați lângă un bătrân necunoscut care stătea la un automat.
— Am văzut că e ceva în neregulă.
— Ați văzut bine.
Anca se apropiase cu un carnet.
— Dacă vreți, putem lua datele de contact și anunțăm în sistem că domnul Văcaru a fost găsit, ca să se închidie alerta.
— Da, vă rog, a spus Elena.
Completaseră formalitățile în câteva minute.
Marius se întorsese la postul lui de la informații.
La 16:15, Elena și Teodor urcaseră în trenul spre București. Teodor ținuse biletul cel vechi în servietă, biletul pentru trenul de 13:30, și biletul cel nou în mână.
— Pe care îl arăt?
— Pe cel nou.
— Ăsta?
— Da.
— Bine.
Elena se uitase pe fereastra trenului în mișcare spre gara din Sinaia care se micșora.
La ghișeul de informații, Marius servea un alt călător cu o altă întrebare despre un alt tren.
Elena se întorsese în interior și se uitase spre Teodor care se uita pe geam la pădurile de lângă linie.
— Cum era băiatul acela de la informații? a întrebat el la un moment dat.
— Bun, a spus Elena.
— Era bun, a confirmat Teodor. Mi-a spus că vine Elena. Și a venit.
— A venit.
— Cum știa că vii?
— I-am spus eu.
— Ah. Bine.
Trenul mergea spre București.
Există gări în care oamenii trec și nu se uită și există angajați care fac ce li se cere și nimic mai mult. Și există Marius Ionescu, douăzeci și patru de ani, opt luni de CFR, care se uită la un bărbat lângă un automat și vede că ceva nu e în regulă și se duce să întrebe și rămâne acolo douăzeci de minute pentru că are douăzeci și patru de ani și nu știe că ar trebui să nu facă asta.
Câteodată nu știi că ar trebui să nu faci ceva e cel mai bun lucru pe care îl poți fi.