Peștele de sticlă, balerina și căprioara care stăteau în sufrageria tuturor nu erau simple decorațiuni. În România de altădată, bibelourile deveniseră aproape un simbol al respectabilității familiale, al micii eleganțe domestice și al unei lumi în care oamenii încercau să aducă frumusețe într o realitate adesea cenușie.
În multe apartamente comuniste exista aceeași cameră aproape „sacră”: sufrageria bună. O încăpere în care copiii intrau rar, unde televizorul era acoperit cu mileu croșetat, iar mobila masivă din PAL găzduia în vitrină cele mai de preț obiecte ale familiei. Și aproape întotdeauna, chiar deasupra televizorului, trona celebrul pește de sticlă.
Pentru generații întregi de români, el a devenit poate cel mai recognoscibil obiect decorativ al epocii comuniste.
Puțini știu însă că legătura dintre peștele de sticlă și televizor nu era deloc întâmplătoare.
În anii comunismului, televizorul reprezenta unul dintre cele mai valoroase obiecte din casă. Era scump, greu de obținut și aproape sacralizat. În multe familii, televizorul devenea centrul sufrageriei și simbolul unui anumit statut social. Tocmai de aceea, oamenii simțeau nevoia să îl „înfrumusețeze”.
Așa apare celebra combinație dintre mileu și bibelou.
Peștele de sticlă era așezat direct pe mileul de deasupra televizorului, iar lumina ecranului îi traversa corpul transparent, creând reflexii spectaculoase în sufragerie. Seara, când televizorul funcționa, sticla peștelui prindea nuanțe verzui, albastre sau aurii și oferea camerei o atmosferă aproape magică pentru copiii acelor vremuri.
Mulți își amintesc și astăzi fascinația cu care priveau lumina televizorului reflectându se prin sticla groasă a bibeloului.
În timp, peștele a devenit mai mult decât un simplu ornament. A ajuns un adevărat simbol cultural al României comuniste.
În multe case exista aceeași imagine: televizor Sport sau Diamant, acoperit cu mileu croșetat manual, iar deasupra lui un pește de sticlă greu, transparent și ușor sidefat. În jur apăreau balerine din porțelan, căprioare, lebede, fructiere decorative și fotografii de familie.
Pentru multe familii, aceste obiecte reprezentau o formă discretă de lux.
Într o perioadă în care apartamentele erau aproape identice, iar oamenii aveau foarte puține posibilități de exprimare personală, bibelourile deveneau o modalitate prin care fiecare familie încerca să și personalizeze spațiul și să aducă frumusețe în casă.
Și poate cel mai interesant lucru este că multe dintre aceste obiecte imitau eleganța occidentală.
Unele bibelouri veneau din fabrici românești de sticlărie și porțelan, altele erau aduse din Cehoslovacia, Polonia sau Germania de Est și erau considerate adevărate comori. Dacă cineva avea un bibelou „mai special”, acesta era expus imediat în sufragerie, la vedere.
Existau chiar reguli nescrise în jurul lor.
Copiii nu aveau voie să le atingă. Mileul trebuia îndreptat perfect. Peștele de sticlă era șters constant de praf și mutat cu mare grijă înainte de sărbători sau musafiri.
Iar dacă un copil spargea un bibelou, tragedia era aproape garantată.
După 1989 însă, universul acesta începe să dispară.
Noile generații consideră bibelourile demodate, iar apartamentele românilor se transformă radical. Mobilierul masiv este înlocuit cu design minimalist, mileurile dispar, iar peștele de sticlă ajunge fie în poduri, fie abandonat prin dulapuri.
Ani întregi a fost privit aproape ironic, ca simbol al kitsch ului comunist.
Și totuși, nostalgia a schimbat din nou totul.
Astăzi, peștele de sticlă a revenit spectaculos în cultura populară românească. Tinerii îl caută prin târguri vintage, pe internet sau în casele bunicilor. A devenit simbolul unei copilării dispărute și al unei Românii pe care mulți o privesc acum cu melancolie.
Pentru că peștele de sticlă nu mai reprezintă doar un bibelou.
Reprezintă serile petrecute cu familia în jurul televizorului, mirosul de cafea și portocale de sărbători, sufrageriile mici de bloc și copilăria unei generații care găsea frumusețe chiar și în cele mai simple obiecte.
Iar lumina televizorului care trecea prin sticla lui transparentă a rămas una dintre cele mai vii imagini ale nostalgiei românești.