Strigoi în noaptea Sfântului Andrei? — 2015, Păltiniș, Botoșani
Am și eu o întâmplare de-a dreptul paranormală — ceva ce nici în ziua de azi nu pot explica pe deplin. Totul s-a petrecut într-un mod atât de ciudat și neașteptat, încât mi-a rămas întipărit în minte și încă îmi dă fiori când mă gândesc.
S-a întâmplat în comuna Păltiniș, județul Botoșani.
Era prin 2015, într-o vreme în care liniștea satului nu era încă spartă de ecrane și notificări. În ajunul Sfântului Andrei, bătrânii spuneau că hotarul dintre lumi se subțiază — că morții umblă, că strigoii privesc, că dorințele pot deveni vise... sau blesteme.
Seara era neașteptat de caldă pentru sfârșit de toamnă. Vântul adia încet, abia mișcând frunzele uscate. Eram afară, sub vița de vie, împreună cu vecina mea și cu surioara mea mai mică. Mama gătea în bucătăria de vară, iar noi, obosite după joacă, ne liniștiserăm la masa de lemn.
Drumul din fața casei era întunecat. O uliță veche, săsească, uitată de lume. Nicio lumină, niciun om.
Și atunci... s-au auzit pașii.
Rari. Grei. Apăsați.
Nu se vedea nimic, dar sunetul era clar — ca și cum cineva venea drept spre noi. Am schimbat priviri scurte și, dintr-o curiozitate copilărească amestecată cu neliniște, ne-am ridicat să vedem cine e.
Nu era nimeni.
Drumul era gol. Tăcut. Nemișcat.
Ne-am întors, încercând să râdem, să alungăm senzația aceea ciudată.
Dar liniștea nu a durat. Pașii au început din nou. De data aceasta mai aproape. Mai apăsați. Parcă mai... hotărâți.
Am fugit iar spre drum.
Gol.
Atunci a venit frigul acela ciudat, din interior. Un fior care nu ținea de vânt, ci de ceva ce nu puteam înțelege. Nu am mai spus nimic.
După ce am mâncat, am dus-o pe vecina mea acasă. La întoarcere, am alergat — nu pentru că ne urmărea cineva... ci pentru că simțeam că nu trebuie să rămânem afară.
Era aproape ora 23:00.
În casă era liniște. Mama și surioara mea dormeau. Eu stăteam în pat, cu televizorul aprins, încercând să ignor gândurile care nu îmi dădeau pace.
Până când am privit spre fereastră.
La început am crezut că mi se pare.
Dar umbra era acolo.
Nemișcată.
Și apoi... a început să bată. Ușor. Cu un deget.
Tap... tap... tap...
Sunetul era clar. Real. Nu era vântul.
Am simțit cum mi se taie respirația. Mi-am tras plapuma peste cap și am început să spun o rugăciune în șoaptă, tremurând. Am făcut cruce cu limba, așa cum știam din copilărie, fără să îndrăznesc să mă mai uit.
Dar sunetul nu s-a oprit.
Tap... tap... tap...
A continuat... până când, într-un târziu, am adormit.
Nici astăzi nu știu ce a fost.
Dar știu sigur că, în noaptea aceea de Sfântul Andrei, ceva a fost acolo.
Și m-a privit.