Iată-mă, din nou, ieșită din corp.
În timp ce corpul meu se odihnește liniștit în pat, îl privesc cu recunoștință, ca pe templul care îmi susține această călătorie prin lume. Între mine și el strălucește cordonul de argint, luminos, pulsând cu aceeași viață care ne unește dincolo de spațiu.
Îl privesc pentru o clipă, îi simt prezența și știu că sunt în deplină siguranță.
Alături de ghizii mei, învăluită într-o lumină blândă, pășesc către o nouă experiență. Cu fiecare pas, materia devine mai transparentă, timpul se dizolvă, iar conștiința se deschide către tărâmuri în care totul este cunoaștere, frecvență și iubire. Respir adânc și mă las purtată.
Alături de ghizii mei pășesc către o nouă experiență. Spațiul începe să se deschidă asemenea unei flori de lumină, iar stelele nu mai par îndepărtate, acum sunt, familiare, mă întoarce acasă.
Traversăm culoare de lumină, porți alcătuite din geometrii și câmpuri care răspund instantaneu gândului. Nu există timp, nu există distanță...există doar prezență.
În fața mea începe să prindă contur o construcție uriașă, translucidă. Nu seamănă cu nimic din ceea ce există pe Pământ și totuși, sufletul meu o recunoaște imediat...stiu unde am ajuns este o întâlnire a conștiințelor, o adunare în care nu se discută despre interese, putere sau politică, ci despre evoluție.
Pășesc înăuntru cu o emoție profundă. Sala este imensă, iar fiecare ființă prezentă emană propria ei frecvență, propria ei lumină. Unele au forme apropiate de cele umane, altele insectoide, gelatinoase, translucide, ne recunoaștem cu toți prin vibrație.
Printre ele îl observ pe unul dintre maeștrii mei de pe Pământ. Îmi zâmbește cu aceeași blândețe pe care o cunosc și îmi transmite: „Ai ajuns, era timpul.”
Mă așez în liniște și ascult.
Se vorbește despre Pământ.
Despre perioada prin care trece omenirea, despre alegerile pe care le facem în fiecare zi și despre viitorurile care se nasc din fiecare alegere colectivă.
În jurul meu apar holograme ale planetei. Observ rețele energetice, grile cristaline, fluxuri de conștiință și posibilități care se deschid sau se închid în funcție de vibrația umanității.
Se vorbește despre tehnologii pe care noi pe Pământ încă le numim imposibile.
Despre dispozitive radionice, cristale inteligente, câmpuri de vindecare și tehnologii bazate pe rezonanță, care nu forțează materia, ci colaborează cu inteligența ei.
În acel spațiu înțeleg totul cu o claritate uimitoare, nu trebuie să învăț, doar îmi amintesc iar la un moment dat îmi aud numele. Toată sala își îndreaptă atenția către mine. Mă ridic și pășesc către pupitrul aflat în centrul încăperii.
Simt doar responsabilitate....respir și las sufletul să vorbească.
Le spun că Pământul se află într-un moment de răscruce. Că oamenii sunt infinit mai pregătiți decât cred să-și amintească cine sunt dar încă prea puțin pregătiți să primească o tehnologie care le-ar amplifica aceeași conștiință pe care o poartă astăzi.
Le spun că, fără iubire, orice tehnologie devine doar o extensie a fricii.
Fără conștiință, orice descoperire poate fi transformată într-o armă iar fără întoarcerea către inimă, chiar și cele mai înalte daruri pot deveni noi forme de separare.
În sală se așază o liniște profundă, atunci înțeleg că adevărata revoluție a omenirii nu începe într-un laborator și nici pe o navă dintre stele, ea începe în fiecare inimă care își amintește că este lumină.
Unul dintre maeștrii mei de pe Pământ s-a ridicat și a venit lângă mine.
A privit către întreaga sală, iar când a început să vorbească, nu îi auzeam doar glasul. Îi simțeam frecvența.
-Pământul nu duce lipsă de tehnologie. Pământul duce lipsă de oameni care să-și amintească cine sunt înainte de a o folosi!
În aceeași clipă, în centrul sălii a apărut o hologramă a planetei Pamant. Am observat cum Pământul pulsa asemenea unei inimi albastre iar din el porneau milioane de fire luminoase, fiecare reprezentând conștiința oamenilor. Unele străluceau puternic, altele pâlpâiau timid iar altele păreau aproape acoperite de o ceață densă.
Am înțeles că era doar nivelul de amintire pe care fiecare suflet îl avea în acel moment...apoi imaginea s-a schimbat...am văzut orașe întregi construite cu tehnologii cristaline. Clădiri care respirau împreună cu locuitorii lor. Vehicule care nu consumau combustibil, ci răspundeau câmpului conștiinței celui care le conducea. Dispozitive radionice capabile să armonizeze corpul fără să invadeze materia, cristale care comunicau între ele...
Totul era în armonie și totuși...Într-o clipă, aceeași tehnologie apărea în mâinile unei conștiințe dominate de frică. Imaginea se modifica instantaneu.
Ceea ce fusese creat pentru vindecare devenea control, ceea ce fusese creat pentru libertate devenea dependență iar
ceea ce fusese creat pentru expansiune devenea limitare.
Atunci am înțeles că tehnologia amplifică întotdeauna conștiința celui care o folosește.
Sala a rămas tăcută.
Un alt membru din sală s-a apropiat de holograma Pământului și a atins-o cu mâna iar în jurul planetei au început să apară nenumărate linii temporale.
Unele conduceau către o civilizație profund conectată cu natura și cu propria inimă.
Altele arătau lumi hiper-tehnologizate, în care omul uitase complet de sufletul său. Exista un câmp infinit de posibilități iar fiecare alegere colectivă modifica întreaga țesătură a realității.
Atunci am întrebat:
— Ce putem face acum? Ce este cu adevărat important pentru oameni în această perioadă?
Întrebarea mea a rămas câteva clipe suspendată. Apoi răspunsul nu a venit de la o singură ființă, a venit din întreaga sală. „Să își amintească.”
Nu să adune mai multe informații. Nu să creadă mai multe teorii. Nu să caute alte răspunsuri în exterior, ci să își amintească.
Să își amintească faptul că sunt conștiință înainte de a fi orice altceva, să își amintească faptul că sunt iubire înainte de a fi frică, să își amintească faptul că au venit aici pentru a crea, nu pentru a supraviețui.
În acel moment am simțit cum întregul meu plex solar începe să se aprindă asemenea unui mic soare. Lumina se răspândea în întregul corp subtil și cobora până în centrul Pământului, iar în același timp urca dincolo de stele.
Am înțeles că adevărata împământare nu înseamnă să rămâi legat de materie.
Înseamnă să lași Cerul și Pământul să se întâlnească în interiorul tău.
Înainte ca întâlnirea să se încheie, întreaga sală s-a ridicat în picioare intr-un act de recunoaștere și onorare. Toate acele conștiințe și-au așezat mâna dreaptă în dreptul inimii și fără ca vreun cuvânt să fie rostit, am simțit cum între noi se încheie un legământ tăcut de iubire și susținere față de această perioadă extraordinară în care avem privilegiul de a fi întrupați.
În acel moment am înțeles că noi așteptăm ca frații noștri dintre stele să salveze Pământul iar ei așteaptă ca noi să ne amintim pentru că noi suntem cei care am venit să-l lumineze.