Programul de alimentație științifică a populației era numele oficial. În spatele lui stătea o realitate pe care niciun ziar comunist nu o scria: România trebuia să-și plătească datoria externă de 11 miliarde de dolari, iar singurul mod de a o face era să exporte tot ce producea și să lase populația cu rații minime.
Documentul fusese elaborat de o echipă condusă de profesorul Iulian Mincu, medicul personal al lui Ceaușescu, specialist în nutriție și boli metabolice. Scopul declarat era îmbunătățirea stării de sănătate a populației. Mincu scria fără urmă de ironie în iulie 1981: "Nu greșesc afirmând că este un titlu de mândrie pentru noi faptul că în România problemele complexe ale alimentației raționale, științifice a populației sunt ridicate la rangul de politică de stat."
Cifrele programului erau precise până la absurd. Un român avea voie la cel mult 60-70 de kilograme de carne pe an, 8-10 kilograme de pește, 210-230 de litri de lapte, 260-280 de ouă, 89-95 de kilograme de fructe și 70-90 de kilograme de cartofi. Pentru fiecare categorie de vârstă, sex și profesie existau tabele exacte. Un bărbat de 1,65 m, între 30 și 39 de ani, trebuia să cântărească fix 67,5 kilograme. O femeie de 1,57 m, aceeași vârstă, trebuia să aibă 56,6 kilograme.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să stai la coadă cu orele pentru o jumătate de pâine, cu cartela în mână, și să auzi la radio că statul se îngrijește de sănătatea ta prin alimentație rațională.
Raționalizarea nu era o noutate. Încă din anii 1950, alimentele se obțineau pe bază de cartelă. Fusese o perioadă de ameliorare în anii 1960 și prima parte a anilor 1970. Dar din 1980 totul s-a întors. La 19 decembrie 1980 a apărut Legea pentru constituirea, repartizarea și folosirea pe județe a resurselor pentru aprovizionarea populației. Cartelele la zahăr și ulei erau diferențiate pe categorii de populație și pe județe.
Cartela era cel mai important document din viața unui român, mai important decât buletinul. Pierderea ei echivala cu pierderea rației de alimente la care cetățenii aveau dreptul. Fiecare membru al familiei avea propria cartelă. Dacă aveai doi copii, primeai două pâini, câte o jumătate de fiecare, pentru care trebuia să stai la rând cu orele.
Vestea "au băgat marfă la alimentară" circula cu viteza luminii între blocuri. Cozile se formau instantaneu. Femeile stăteau la rând dimineața de la 4-5, cu sacose goale, fără să știe exact ce va apărea pe tejghea. Vânzătoarele de la alimentară deveniseră mai puternice decât primarii. Ele decideau cine primește și cât primește.
Te-ai întrebat vreodată cum se simțea un român când citea în ziar că mâncarea lui e prea multă și nesănătoasă, în timp ce acasă nu avea nici zahăr, nici ulei, nici carne, iar copiii lui beau lapte diluat cu apă?
Un articol din Financial Times din 25 octombrie 1984 nota că România și-a surprins creditorii prin achitarea a 1,5 miliarde de dolari în primele 9 luni ale anului. Același articol sublinia că prețul a fost o reducere drastică a consumului intern, evidentă prin cozile triste din fața magazinelor.
În 1984, datoria externă a fost plătită integral. Ceaușescu anunța triumful. Dar prețul îl plătise exclusiv populația. Apăruse și gluma care circula prin blocuri: "Ai auzit că România nu mai are datorii? Acum nu mai avem chiar nimic."
Programul de alimentație științifică a fost unul dintre cele 13 acte normative abrogate prin primul decret-lege emis după prăbușirea regimului în decembrie 1989. A fost primul lucru pe care noua putere l-a desființat. Iar când te gândești că un stat întreg a mobilizat medici, nutriționiști, sindicaliști, propagandiști și vânzătoare de la alimentară pentru a justifica "științific" foamea a 23 de milioane de oameni, înțelegi de ce pentru mulți români cuvântul "știință" aplicat la alimentație are și astăzi un gust amar.