Puiul: barză albă, Ciconia ciconia, estimat la șase până la șapte săptămâni, căzut din cuibul construit pe coșul de fum dezafectat al fostei fabrici cu aproximativ două ore înainte, conform estimărilor ulterioare. Fără răni aparente vizibile de jos. Incapabil să zboare pentru că nu era destul de mare. Capabil să cadă de pe acoperiș dacă se mișca spre margini.
Cuibul era la cincisprezece metri înălțime pe coșul de fum. Părinții planau deasupra acoperișului de o oră fără să poată face nimic, ceea ce era una din situațiile la care natura nu avuse soluție elegantă.
La 09:38 Oana Luca, 33 de ani, contabilă care lucrasse la o firmă din clădirea de vizavi și care ieșisse la o pauză de cafea, văzuse barza pe acoperiș și barza planând deasupra. Știuse că ceva nu era în regulă pentru că o barză sănătoasă pe un acoperiș la ora aceea a dimineții era un lucru rar și o barză care nu zbura la apropierea oamenilor era și mai rar.
Sunasse la 112 la 09:40. Fusesse redirecționată de două ori.
La 09:44 primimsse numărul Serviciului de Salubrizare Buzău care avuse o echipă cu lift hidraulic pentru lucrări la înălțime.
Sergiu Andrei, 41 de ani, șeful echipei de salubrizare, răspunsesse.
— Barză pe acoperiș de fabrică. Pui. Vă rugăm să veniți.
— Nu e în fișa noastră de atribuții.
— Știu că nu e. Dar aveți liftul hidraulic și eu nu am altă soluție.
O pauza scurtă.
— Unde ești?
La 09:52 ajunsesse camionul de salubrizare cu liftul hidraulic. Sergiu coborâsse și se uitasse la acoperiș.
— Puiul e acolo?
— Acolo, confirmasee Oana, arătând.
— Cât de mare e?
— Nu știu. Mare pentru un pui. Mic pentru o barză.
Sergiu se uitasse la lift, la acoperiș, la distanță.
— Liftul ajunge. Dar trebuie cineva care știe ce face cu un pui de barză. Eu nu știu ce face cu un pui de barză.
Oana deschisesse telefonul și căutasse Societatea Ornitologică Română.
Sunasse.
Răspunsesse după patru apeluri.
Mihaela Costea, 48 de ani, biolog ornitolog și voluntar SOROm în județul Buzău, ascultasse situația.
— Nu îl luați cu mâna goală. Barzele ciupesc și lovesc cu ciocul. Și trebuie văzut dacă are răni înainte să îl punem înapoi în cuib.
— Veniți?
— Sunt în Buzău. Cincisprezece minute.
Mihaela ajunsesse la 10:09 cu o geantă de teren și cu mănuși groase și cu un prosop special de prindere pe care îl avuse din anii de teren.
Se uitasse la acoperiș.
— Puiul e conștient?
— Se mișcă, a spus Oana.
— Bine. Urcăm cu liftul.
Sergiu urcasse cu Mihaela. Liftul ajunse la nivelul acoperișului.
Mihaela evaluasse puiul de la distanță.
— Nu are răni vizibile. Probabil a căzut pe tablă din cuib, nu de la înălțime mare. Are aripi intacte.
— Îl putem pune înapoi?
— Dacă ajungem la cuib, da. Cuibul e pe coș?
— Da.
Liftul nu ajunsesse la coșul de fum. Coșul era cu trei metri mai sus decât maximul liftului.
Mihaela se gândisse.
— Îl luăm jos, îl examinăm, și vedem dacă poate merge la un centru de reabilitare sau dacă există altă soluție pentru cuib.
Prinsesse puiul cu mișcarea sigură și rapidă a omului care știe cum se prinde o barză: prosopul aruncat peste corp, aripile imobilizate, ciocul asigurat.
Puiul protestasse vocal. Părinții din aer protestaseree și mai vocal.
— Știu, știu, a spus Mihaela cu tonul ei de biolog care a mai purtat conversații cu păsări speriatele.
Coborâsereee cu liftul.
Jos, Mihaela examinasse puiul. Fără fracturi, fără răni. Slab față de cât ar fi trebuit să fie la vârsta lui, probabil câteva zile cu hrănire insuficientă.
— E bine fizic. Dar nu poate fi lăsat singur. Trebuie hrănit și reabilitat câteva săptămâni și după eliberat.
— Unde?
— Centrul de Reabilitare Avifauna din Ploiești are spațiu pentru barze. Îi sun eu.
Sunasse. Centrul confirmasee că primeste.
Între timp se strânseree câțiva trecători pe trotuar. Florin Dumitrescu, 59 de ani, pensionar care ieșisse la plimbare, stătuse lângă camionul de salubrizare și urmărise toată operațiunea.
— Îl salvați?
— Merge la reabilitare, a spus Mihaela.
— Și după?
— Și după vine înapoi.
— La cuibul ăsta?
Mihaela se uitasse la coșul de fum cu cuibul gol.
— Barzele revin la cuiburi. Dacă cuibul există, revin.
Florin se uitasse la coș.
— Cuibul ăsta e acolo de treizeci de ani. Eram copil când l-au construit.
— Atunci e un cuib bun, a spus Mihaela.
Oana pregătisse o cutie cu capac din portbagajul mașinii ei pe care o avuse pentru cumpărături și pe care o căptușisse cu hârtiile de ziar de pe bancheta din spate.
— Merge în asta?
Mihaela se uitasse la cutie.
— E mai bine decât nimic. Punem prosopul pe fund și e bine.
Puiul fusesse pus în cutie cu prosopul.
Sergiu se uitasse la mașina echipei.
— Îl ducem noi la Ploiești dacă e nevoie. Avem cursă în zonă după-amiaza.
— Nu e nevoie, am mașina, a spus Mihaela.
— Dacă schimbați planul, sunați.
Îi dăduse numărul lui.
Mihaela plecase spre Ploiești cu puiul în cutie pe bancheta din spate și cu părinții care planaseree deasupra fabricii până la capătul vederii ei.
Oana se întorsesse la birou.
Sergiu urcasse echipa în camion.
Florin rămăsesse o clipă pe trotuar și se uitasse la coșul de fum cu cuibul gol.
Treizeci de ani de cuib pe coșul ăla.
Treizeci de ani de barze care reveneau în fiecare primăvară.
Plecase acasă.
La Centrul de Reabilitare Avifauna din Ploiești, puiul fusesse primit, examinat, hrănit. Biolog de serviciu, Radu Popescu, 36 de ani, notasse în fișă: pui de Ciconia ciconia, șase până la șapte săptămâni, stare generală bună, subponderal ușor, fără leziuni. Protocol hrănire și reabilitare standard.
Trei săptămâni și jumătate mai târziu, la 14 iulie, Mihaela Costea venisse la centru și luasse puiul înapoi spre Buzău.
Eliberarea fusesse la marginea câmpului de lângă fosta fabrică, la baza coșului de fum, dimineața devreme.
Mihaela, Radu, Oana care sunasse să întrebe și venisse, și Florin care aflasse de la Oana prin Facebook și venisse cu bicicleta.
Deschisesse cutia.
Puiul ieșisse, se uitasse în jur, se uitasse la coș, se uitasse la cer.
Se ridicasse în zbor.
Nu fusesse un zbor elegant. Fusesse un zbor de pui de barză care zburase pentru prima dată cu adevărat, cu bătăi mari și ușor necoordonate ale aripilor.
Urcasse.
Aterizasse pe coșul de fum, lângă cuib.
Din cuib, un sunet.
Părinții erau acolo.
Florin se uitasse la coș de jos.
— S-a întors.
— S-a întors, confirmasee Mihaela.
— La cuibul lui.
— La cuibul lui.
Florin se uitasse la coș câteva secunde.
— Treizeci de ani și cuibul continuă.
— Continuă, a spus Mihaela.
Plecasereee.
Coșul de fum al fostei fabrici de textile de pe strada Industriilor din Buzău rămăsesse cu cuibul lui și cu barza tânără care se întorsesse și cu părinții care rămăsesereee.
Vara continuasse.
Exista un pui de barză căzut pe un acoperiș de tablă ruginită. Și o contabilă care ieșisse la pauza de cafea și văzuse ceva care nu trebuia să fie acolo. Și un șef de echipă de salubrizare care spusesse că liftul ajunge și nu fusesse în fișa lui de atribuții. Și un biolog ornitolog voluntar care răspunsesse după patru apeluri și venisse cu prosopul special de prindere. Și un pensionar care știuse că cuibul era acolo de treizeci de ani.
Și o cutie de cumpărături cu ziarele de pe bancheta din spate.
Lucruri care nu sunt în niciun fișă de atribuții și nu cer nicio autorizație și nu se vad de pe stradă după ce se termină.
Cuibul continuă.
Asta e suficient.