Regele Carol I a cheltuit o avere ca să ridice 18 forturi și 18 baterii de artilerie în jurul Bucureștiului - o centură defensivă de 72 de kilometri terminată în 1899, dar care nu a tras niciodată un foc în luptă și astăzi zace în paragină, prădată de hoții de fier vechi.
În jurul Bucureștiului, ascunsă printre depozite, sedii de firme și gunoaie, se află o comoară arhitecturală uitată - una dintre cele mai mari realizări militare ale României moderne, devenită astăzi doar un cimitir tăcut al vestigiilor de altădată.
Centura de fortificații a Bucureștiului. Un inel defensiv de 72 de kilometri. Plus un proiect grandios care a costat statul român sume uriașe, dar care nu a fost folosit niciodată.
Sistemul cuprindea 18 forturi principale și 18 baterii intermediare. Plus a fost construit între 1884 și 1899, sub domnia regelui Carol I.
Pentru un bucureștean care circulă astăzi pe șoseaua de centură a Capitalei, ideea că pe acea rută a fost ridicat un întreg sistem de apărare cu fortificații - dintre care multe încă există, ascunse vederii - pare aproape de necrezut.
Povestea centurii de fortificații începe odată cu venirea lui Carol I pe tronul României, în 1866. Prințul german de 27 de ani, discipol al celebrului feldmareșal Moltke, era preocupat încă de la început de apărarea țării. Plus de modernizarea ei după modelele militare europene.
În 1882, după obținerea independenței României în Războiul de Independență, Carol I a hotărât să accelereze proiectul. Plus a chemat la București pe unul dintre cei mai mari specialiști europeni în fortificații.
Generalul belgian Henri Alexis Brialmont era considerat la acea vreme cel mai bun inginer militar în construcții de fortificații din Europa. Plus avea în palmares fortificațiile orașelor Liège, Namur și Anvers - bijuteriile defensive ale Belgiei.
Alegerea unui proiectant belgian nu era întâmplătoare. Belgia era la acea dată o țară neutră, iar Carol I a căutat să evite un scandal diplomatic. Plus serviciile de informații rus și austro-ungar au aflat oricum scopul real al vizitei generalului belgian la București.
Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce însemna, pentru România independentă a anilor 1880, să poată plăti un proiect militar de o asemenea amploare - era dovada că tânărul stat român voia să se așeze cu adevărat printre țările moderne ale Europei, capabile să-și apere capitala.
Planurile lui Brialmont au fost finalizate la sfârșitul lui mai 1884. Plus prevedeau o linie principală de rezistență cu un perimetru de 72 de kilometri.
Sistemul era impresionant. Era compus din 18 forturi dispuse din 4 în 4 kilometri. Plus 18 baterii intermediare (numite "redute"), situate între forturi.
Forturile erau organizate pe trei sectoare. Sectorul I de Nord-Est cuprindea forturile 1-9 și bateriile laterale, la est de Dâmbovița. Sectorul II de Sud-Est cuprindea forturile 10-13. Plus Sectorul III de Sud-Vest cuprindea forturile 14-18.
Fiecare fort și fiecare baterie a primit numele localității în apropierea căreia era construit. Plus astfel, harta din jurul Bucureștiului devenea o adevărată hartă defensivă - Fort Chitila, Fort Otopeni, Fort Mogoșoaia, Fort Pantelimon, Fort Jilava și așa mai departe.
Diametrul centurii varia între 21 și 28 de kilometri. Plus distanța medie a forturilor față de centrul orașului era de aproximativ 8 kilometri.
Lucrările la centura de fortificații au fost declarate prin lege "lucrare de utilitate publică" la doi ani de la începutul proiectului. Plus s-a încheiat astfel cadrul legal pentru un proiect de o amploare uriașă.
Oficial, lucrările au durat puțin peste zece ani - din 1884 până în 1895. Plus anumite finisaje și modificări ulterioare au mai fost executate până în 1903.
Te-ai întrebat vreodată cum era pentru muncitorii români care au lucrat ani de zile la ridicarea celor 18 forturi din jurul Capitalei - lucrând cu sute de tone de beton și fier, urmând planurile unui general belgian, conștienți că ridicau ceea ce ar fi trebuit să fie un sistem defensiv inexpugnabil al țării?
În 1887, o complicație tehnică majoră a afectat proiectul. A apărut un nou tip de armă - obuzul-mină din 1884. Plus Brialmont a fost nevoit să modifice planurile inițiale pentru ca forturile să poată face față noii amenințări.
Aceste modificări au crescut considerabil costurile. Românii au cerut noi schimbări pentru a scădea cheltuielile. Plus, în final, generalul Constantin Berindei, directorul lucrărilor, a făcut modificări care au scăzut substanțial costurile.
Concomitent cu sistemul defensiv au fost construite și alte elemente complementare. Șoseaua de centură a Bucureștiului și linia ferată de centură au fost construite în paralel. Plus erau integrate în partea interioară a inelului defensiv, pentru a putea fi folosite și pe timpul unui eventual atac.
Costul total al proiectului a fost imens. Plus România anilor 1890 a făcut un efort financiar considerabil pentru a finaliza această centură de fortificații, devenind una dintre puținele țări mai mici din Europa cu o asemenea infrastructură militară.
Soarta ironică a întregului proiect a fost însă cea mai cumplită. Centura de fortificații, gândită vital pentru apărarea Capitalei, nu a fost folosită niciodată în scopul ei militar.
În Primul Război Mondial, când România a intrat în luptă în 1916, situația militară a fost cu totul alta decât cea anticipată în 1882. Plus armata germană a înaintat rapid spre București, iar centura de fortificații s-a dovedit complet depășită din punct de vedere tehnic.
Tehnologia militară progresase atât de rapid - tunuri grele, avioane, gaze - încât o linie de forturi construite în anii 1890, oricât de impresionantă, nu mai putea opri o armată modernă. Plus capitala a fost evacuată, guvernul refugiindu-se la Iași.
Forturile Bucureștiului nu au tras niciodată un foc în luptă. Plus visul lui Carol I de a transforma capitala într-o "Cetate a Bucureștiului" se dovedise, datorită evoluției tehnologice rapide, o investiție pierdută.
După Primul Război Mondial, centura de fortificații și-a pierdut definitiv rolul defensiv. Forturile au început să fie folosite în alte scopuri. Unele au devenit depozite militare. Unele au devenit cazărmi. Plus cel mai infam - Fortul 13 Jilava a devenit, în comunism, una dintre cele mai cumplite închisori politice.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unele forturi au fost folosite ca depozite de muniție. Plus pentru a păstra rezerve strategice.
În perioada comunistă, multe dintre forturi au fost abandonate complet sau folosite ca depozite ale armatei. Plus altele au intrat într-un proces accelerat de degradare.
După 1989, situația s-a înrăutățit dramatic. Forturile au început să fie prădate sistematic de hoții de fier vechi. Plus structurile metalice, șinele, blindajele - toate au fost furate și topite.
Majoritatea celor 18 forturi și 18 baterii intermediare zac astăzi în paragină. Sunt acoperite de gunoaie și vegetație. Plus ascunse în spatele depozitelor și sediilor de firme înșirate pe marginea șoselei de centură.
Foarte puțini bucureșteni mai știu astăzi de existența lor. Plus chiar mai puțini sunt cei care le-au vizitat - sunt mărturii tăcute ale unei alte epoci, complet uitate.
Astăzi, când circuli pe șoseaua de centură a Bucureștiului, e greu să ne imaginăm că în jurul tău, la distanțe regulate, zac ruinele a 18 forturi și 18 baterii de artilerie - o investiție militară uriașă a regelui Carol I, gândită pentru a apăra Capitala de orice atac, dar care nu a tras niciodată un foc în luptă.
Iar când te gândești că aceste fortificații au fost ridicate cu un efort financiar enorm de tânărul stat român independent - voind să arate Europei că nu este o țară de mâna a doua - dar că tehnologia militară s-a schimbat atât de repede încât proiectul a fost depășit înainte de a fi fost folosit - înțelegi că în istoria militară, ca în viață, uneori cele mai grandioase planuri rămân doar dovezi tăcute ale unor visuri care s-au dovedit, prin capriciul timpului, complet inutile.
Cele mai uitate fortificații ale Bucureștiului - Centura de fortificații construită între 1884 și 1899 din ordinul regelui Carol I, după planurile generalului belgian Henri Brialmont, cu 18 forturi și 18 baterii intermediare dispuse pe 72 de kilometri în jurul capitalei, costând statul român o avere, dar fără să tragă vreodată un foc în luptă, depășită rapid de tehnologia militară modernă - dovada că până și cele mai grandioase investiții defensive ale unei națiuni pot deveni, prin capriciile timpului, doar ruine uitate pe marginea unei șosele de centură.