România era a șasea țară din lume la producția de metale rare, fabricile erau păzite de Securitate, mulți angajați nu știau exact ce produc, iar după 1989 totul a fost abandonat pe motiv că era nerentabil.
În anii 1970-1980, România comunistă avea o industrie de care majoritatea populației habar nu avea. Fabrici subterane, uzine cu acces restricționat, zone de securitate maximă unde muncitorii intrau cu legitimație specială și nu aveau voie să discute despre ce făceau acolo. Era industria de metale rare, un sector strategic păzit de Securitate cu aceeași vigilență cu care păzea granițele țării.
La Glogova, în județul Gorj, un sat sărac din Oltenia stătea pe o comoară. Nisipul de aici conținea cele mai mari concentrații de titan din țară. Întreprinderea de Metale Rare construise o stație pilot de extragere a minereului. Titanul era folosit în industria aerospațială, în armament și în tehnologia nucleară. Era un metal pe care marile puteri se luptau să-l controleze.
România nu era doar un producător marginal. Era a șasea țară din lume în acest sector, cu rezerve și capacități de procesare care făceau invidia unor state cu economii mult mai dezvoltate. Uraniul, titanul, zirconiul, metalele pământurilor rare, toate erau extrase și procesate pe teritoriul României, în fabrici despre care presa nu scria niciodată.
Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna să lucrezi într-o fabrică secretă unde nu aveai voie să spui nici măcar familiei ce produci, unde Securitatea verifica periodic loialitatea angajaților și unde orice greșeală era tratată ca potențial sabotaj.
Industria de metale rare nu era singura ținută în secret. România producea tot ce era necesar unui stat independent din punct de vedere militar și industrial. Licențe achiziționate din Uniunea Sovietică, apoi din Occident, permiteau fabricarea de echipamente militare, componente nucleare și tehnologie de vârf. Istoricul Petre Opriș a documentat în amănunt modul în care se desfășurau negocierile pentru aceste licențe, ce doreau comuniștii de la București și ce obțineau.
Problema era că o mare parte din aceste industrii funcționau cu pierderi colosale, acoperite de faptul că totul era proprietate de stat. Calitatea produselor era adesea sub standardele internaționale. Chinezii refuzau să mai cumpere locomotive electrice și vagoane cisternă românești. Motivul: erau de proastă calitate și detehnologizate. Uzina din Arad nu a mai putut livra, conform contractului, peste 27.000 de vagoane către parteneri străini.
Te-ai întrebat vreodată de ce România, care avea resurse naturale pe care marile puteri le râvneau, a ajuns după 1989 să importe metale rare pe care le avea în propriul sol?
După căderea comunismului, privatizarea haotică a distrus sectoare industriale întregi. Cariera de titan de la Glogova a fost abandonată în anul 2000, pe motiv că era nerentabilă. Compania de stat Conversmin a primit sarcina de a închide cariera și de a ecologiza zona. Instalațiile ruginesc și astăzi în mijlocul câmpurilor din Gorj.
În timp ce România își închidea industria minieră și abandonase zăcămintele de metale rare, restul lumii se lupta pentru acces la aceleași resurse. Japonia descoperise un zăcământ pe fundul Oceanului Pacific. Rusia plănuia să deschidă o carieră de un miliard de dolari în apropiere de Oceanul Arctic. China domina piața mondială a pământurilor rare și le folosea ca armă geopolitică.
Astăzi, metalele rare sunt mai căutate ca niciodată. Baterii pentru mașini electrice, componente pentru turbine eoliene, semiconductori, tehnologie militară, tot ce definește economia secolului XXI depinde de ele. Iar România, care în anii 1980 era a șasea putere mondială în acest domeniu, importă acum ceea ce odată producea. Fabricile au fost închise, minele inundate, specialiștii plecați. Și undeva, la Glogova, instalațiile de extragere a titanului ruginesc în liniște, ca un monument al celei mai scumpe neglijențe din istoria industrială a României.