Dacă întrebările sunt periculoase, ce anume protejează credința?
Există o reacție fascinantă care apare aproape de fiecare dată când cineva pune sub semnul întrebării o idee considerată sacră: nu vine argumentul, vine indignarea.
Nu apare dialogul, apare eticheta.
Nu apare curiozitatea, apare condamnarea.
Parcă adevărul ar fi devenit un bibelou fragil care se sparge la primul „De ce?”.
Dacă o simplă întrebare poate zdruncina o convingere veche de două mii de ani, atunci poate problema nu este întrebarea.
Poate problema este fundația.
Este curios cum mulți oameni susțin că posedă adevărul absolut, dar se comportă de parcă acesta ar avea nevoie permanent de bodyguarzi, de cenzură și de interdicția de a fi analizat.
Un adevăr autentic nu se teme să fie privit din toate unghiurile.
Doar dogmele cer protecție specială.
Poate că cea mai mare ironie este aceasta: cei care vorbesc cel mai mult despre libertatea spirituală sunt uneori primii care se neliniștesc atunci când cineva îndrăznește să gândească fără permisie.
Iar dacă o credință supraviețuiește doar în absența întrebărilor, atunci poate că nu întrebările sunt pericolul.
Poate răspunsurile au fost întotdeauna problema.