Înainte ca orașul să se trezească de-a binelea, sirenele răsunau peste cartiere. Când se schimbau turele, Galațiul părea că se pune în mișcare odată cu combinatul.
Autobuzele erau pline.
Bicicletele umpleau străzile.
Iar mii de oameni intrau pe porțile unuia dintre cele mai mari combinate siderurgice din Europa.
Pentru cei din Galați, nu era doar un loc de muncă.
Era inima orașului.
Acolo se turna oțelul din care se construiau poduri, nave, blocuri, utilaje și fabrici. Furnalele ardeau zi și noapte, iar cerul se colora într-un roșu pe care locuitorii îl cunoșteau prea bine.
Se spune că aproape fiecare familie avea pe cineva care lucra la combinat.
Un tată.
Un frate.
Un bunic.
Un vecin.
Orașul trăia după schimburile de tură.
Magazinele, autobuzele, restaurantele și chiar viața de zi cu zi se adaptaseră ritmului combinatului.
Nu era o muncă ușoară.
Căldura era greu de imaginat.
Praful și zgomotul făceau parte din fiecare zi.
Dar pentru mulți oameni, combinatul însemna stabilitate, un salariu sigur și convingerea că munca lor construia ceva important pentru România.
Apoi au venit anii '90.
Privatizări.
Restructurări.
Secții închise.
Mii de oameni au plecat, iar furnalele care luminau cerul Galațiului au început să tacă unul câte unul.
Astăzi, numele s-a schimbat.
Sidex a devenit ArcelorMittal, apoi Liberty Galați.
Însă pentru cei care au trecut cândva pe acele porți, va rămâne mereu simplu...
Combinatul.
Un loc unde s-au legat prietenii pe viață.
Unde s-au crescut familii.
Unde s-au făcut sacrificii.
Și unde o generație întreagă și-a petrecut cea mai mare parte din viață.
Poate că astăzi vedem doar hale, furnale și macarale.
Cei care au muncit acolo văd însă cu totul altceva.
Își văd tinerețea.
Își văd colegii.
Își văd viața.
Ați avut pe cineva din familie care a lucrat la Sidex Galați? Ce amintire v-a rămas cel mai puternic legată de acest loc?