Nicolae Milescu a fost mutilat ca să nu poată ajunge domn, apoi a străbătut Siberia și a ajuns la curtea împăratului Chinei.
În Moldova secolului al XVII-lea, un om putea să urce foarte repede și să piardă totul într-o singură zi. Curțile domnești erau pline de oameni care zâmbeau la masă și pregăteau, în încăperea alăturată, căderea celui lângă care tocmai băuseră vin.
Nicolae Milescu a cunoscut ambele fețe ale acestei lumi.
S-a născut în 1636, într-o familie boierească din ținutul Vasluiului, și a arătat devreme o ușurință neobișnuită pentru învățătură. A studiat la Iași, apoi la școala Patriarhiei din Constantinopol, unde a intrat într-un univers mult mai larg decât cel al moșiilor moldovenești. A învățat limbile în care se scriau cărțile, se purtau negocierile și se transmiteau ordinele între imperii.
Când s-a întors în Moldova, era încă foarte tânăr, dar știa deja mai mult decât mulți dintre oamenii maturi ai curții.
A intrat în cancelaria domnească, a devenit secretar, apoi a primit rangul de spătar. În jurul lui circulau scrisori, informații, tratate și zvonuri venite de la Constantinopol, Varșovia sau din curțile principilor europeni. Milescu putea traduce, negocia și înțelege repede ce urmărea omul din fața lui.
Asemenea calități îl făceau folositor domnului și primejdios pentru ceilalți boieri.
La nici 30 de ani avea rang, avere și acces direct la putere. Ion Neculce îl descrie îmbrăcat cu fast, însoțit de slujitori, cai și însemne care arătau limpede că nu era un dregător oarecare. Într-o societate în care fiecare rang era urmărit cu atenție, ascensiunea lui nu putea trece neobservată.
Căderea a venit printr-un complot politic.
Cronicile îl leagă pe Milescu de o încercare îndreptată împotriva lui Ștefăniță Lupu. A fost prins și pedepsit prin mutilarea nasului, o lovitură care urmărea mai mult decât umilirea lui. Potrivit tradiției politice bizantine păstrate și în principatele române, un om „însemnat” la chip nu mai putea urca pe tron.
Tăietura trebuia să-i închidă pentru totdeauna drumul spre domnie.
I-a deschis, în schimb, drumul spre lume.
Milescu a părăsit Moldova și a început o viață pe care puțini oameni ai vremii sale ar fi putut-o imagina. A trecut prin Constantinopol și a îndeplinit misiuni în marile centre europene. A ajuns la Stockholm, Berlin și Paris, a cunoscut diplomați, teologi și oameni de curte, iar reputația lui de cărturar a continuat să crească.
Peste tot purta însă urmele pedepsei primite acasă. În cronicile românești a rămas și sub numele de Nicolae Cârnul.
În 1671 a ajuns la Moscova, unde țarul Alexei Mihailovici avea nevoie de un om care să cunoască limbi străine, diplomație și lumea din afara Rusiei. Milescu a intrat în Departamentul Soliilor și a început să traducă, să scrie tratate și să pregătească documente pentru curtea țarului.
Moscova privea atunci spre răsărit.
Cazacii ruși ajunseseră până în bazinul Amurului, unde intrau tot mai des în conflict cu autoritățile dinastiei Qing. Rusia voia hotare mai sigure și acces la comerțul chinez, dar între Moscova și Beijing se întindea o lume pe care europenii o cunoșteau foarte puțin.
În 1675, Nicolae Milescu a fost pus în fruntea unei solii trimise spre China.
Călătoria a durat ani. Delegația a traversat Siberia pe drumuri care uneori abia puteau fi numite drumuri. A trecut prin ținuturi înghețate, peste fluvii uriașe și prin așezări risipite la distanțe greu de înțeles pentru un om venit din Moldova.
Milescu nu s-a mulțumit să înainteze.
A măsurat, a întrebat și a scris. A descris cursurile râurilor, relieful, populațiile întâlnite, obiceiurile lor și felul în care se putea călători prin acele teritorii. A ajuns la lacul Baikal și a lăsat una dintre primele descrieri geografice detaliate ale regiunii realizate de un european.
În spatele cărturarului se afla însă și diplomatul. Fiecare observație despre drumuri, ape și cetăți putea deveni informație strategică pentru Moscova.
După luni de așteptări și negocieri la frontieră, solia a primit permisiunea să înainteze spre Beijing. Milescu intra într-o capitală aproape necunoscută lumii din care venea, centrul unui imperiu cu propriile ceremonii, reguli și idei despre locul străinilor în fața împăratului.
La curtea Qing, fiecare gest conta.
Felul în care te înclinai, darurile pe care le aduceai și cuvintele folosite pentru țar puteau hotărî soarta întregii misiuni. Milescu nu cunoștea chineza sau limba manciuriană, dar a comunicat cu oficialii și cu împăratul Kangxi prin intermediul iezuiților de la curte, folosind latina.
Povestea românească a păstrat imaginea lui Nicolae Milescu bând ceai cu împăratul Chinei. Documentele confirmă că a ajuns la curtea lui Kangxi și a fost primit în cadrul ceremoniilor imperiale, chiar dacă unele detalii ale întâlnirii au fost înfrumusețate de relatările ulterioare.
Scena rămâne oricum extraordinară.
Un boier născut lângă Vaslui, mutilat după un complot de curte, stătea la Beijing în fața unuia dintre cei mai puternici suverani ai lumii. Între ei se aflau interpreți, ritualuri și neîncrederea a două imperii care se întâlneau pentru prima dată cu adevărat.
Misiunea nu și-a atins obiectivele politice. Curtea Qing îi privea pe ruși cu suspiciune, iar disputele de frontieră nu puteau fi rezolvate printr-o singură solie. Milescu s-a întors la Moscova fără tratatul comercial pe care îl dorise țarul.
Ceea ce a adus înapoi s-a dovedit însă mai durabil.
Jurnalele sale de călătorie și „Descrierea Chinei” au adunat informații despre geografia Siberiei, organizarea imperiului chinez, orașe, ceremonii, administrație și viața oamenilor. Într-o vreme în care hărțile aveau încă vaste spații albe, cărturarul moldovean transformase drumul spre Beijing într-o mare cercetare geografică și etnografică.
Nicolae Milescu a rămas în Rusia până la moartea sa, în 1708.
Nu s-a mai întors să caute tronul care îi fusese închis prin mutilare. Viața lui depășise între timp granițele unei domnii moldovenești. Fusese dregător, traducător și diplomat, traversase Europa și Siberia și ajunsese la o curte imperială aflată la mii de kilometri de locul în care se născuse.
Cei care i-au tăiat nasul au vrut să-i micșoreze destinul.
Au reușit doar să-l trimită mai departe.