Li se spunea frontieriști. Nu erau criminali, nu erau spioni, nu erau trădători. Erau oameni care au ajuns la concluzia că moartea în Dunăre este preferabilă vieții în România lui Ceaușescu. Tineri, unii chiar minori, oameni în toată firea, sportivi, medici, ingineri, dar și țărani și muncitori, toți ajunseseră să-și spună că riscul de a fi împușcat sau înecat este mai mic decât certitudinea unei vieți fără libertate.
Graniță cu fosta Iugoslavie se întindea pe peste 546 de kilometri, din care peste jumătate pe Dunăre, iar restul pe uscat sau pe râurile Nera, Caraș și Timiș. Orașele Orșova și Drobeta-Turnu Severin erau punctele de plecare cele mai frecvente. De aici, Dunărea măsura uneori peste doi kilometri lățime. Noaptea, în întuneric total, cu hainele în cap într-un sac de plastic, fugarii intrau în apă și înotau.
Regimul nu lăsa nimic la voia întâmplării. O fâșie de până la 50 de kilometri de-a lungul frontierei era sub controlul strict al grănicerilor și Miliției. Nimeni din afara localităților din zonă nu putea călători acolo fără permis special. Satele de pe malul Dunării fuseseră golite de elemente dușmănoase. În 1951, primul val de deportări în Bărăgan a mutat 60.000 de oameni dintr-o zonă de 30 de kilometri de-a lungul frontierei iugoslave, între Beba Veche și Gruia, din 203 de localități.
Doar cei care au trăit în zona de graniță pot înțelege cu adevărat ce însemna sistemul de supraveghere. Posturi de observație la fiecare câteva sute de metri. Patrule călare zi și noapte. Peste 100 de câini-lup antrenați să atace la strigătul Chiabur, hrăniți cu 800 de grame de pâine pe zi pe lângă mâncarea lor de mămăligă. Garduri de sârmă ghimpată. Mine pe unele trasee. Reflectoare care scotoceau malul Dunării.
Decretul 367 din 1971 le dădea grănicerilor dreptul legal să tragă în fugari. Orice grănicer care prindea sau împușca un frontierist era promovat sau primea o lună de permisie. Dacă fugarul era o persoană importantă, promovarea era și mai mare. Când victimele mureau, Procuratura Militară constata că arma fusese folosită regulamentar și scotea soldatul de sub urmărire.
Între 1980 și 1989, conform scriitorilor Johann Steiner și Doina Magheți, în volumul Mormintele tac, au încercat să fugă peste 16.000 de români, din care 12.000 au fost prinși. Numai în 1988, circa 400 de fugari au fost uciși. Numărul total al victimelor din întreaga perioadă comunistă ar putea ajunge la mii. Mai multe decât la Zidul Berlinului.
Doctorul Mihai Mick, astăzi stomatolog reputat în Viena, a evadat în 1977 înotând de la Divici spre localitatea iugoslavă Gradište. Se pregătise intens un an întreg, studiase locul unde Dunărea era mai îngustă și fără curenți puternici. În bagajul minimal, împachetat într-un sac de plastic, inclusese haine uscate și o umbrelă, ca să fie privit ca un localnic de sârbi. M-am gândit ultima oară: măi, omule, tu renunți la atât de multe, ai o familie, părinți. Și totuși, speranța și credința în mine însumi m-au făcut să mă hotărăsc că trebuie să depășesc acest moment sufletesc și să o iau înot spre viitorul meu.
Te-ai întrebat vreodată cum e să stai pe malul Dunării noaptea, în întuneric total, știind că în spatele tău este o viață fără viitor, iar în fața ta doi kilometri de apă rece și neagră în care te poți îneca sau poți fi împușcat? Și totuși să intri în apă?
Robi Kohl a fugit cu un neamț și un ungur. Aveau o busolă și o hartă. Mergeau doar noaptea, pe burtă, târâș, în beznă totală. Secretul era să nu fie văzuți de militarii din foișoare. Am auzit soldații care strigau: Stai că trag! În secunda următoare au și tras. Am înlemnit. Știam că dacă ne prind ne vor bate, vor urina pe noi, ne vor umili. Au mers opt zile prin păduri, înfometați și însetați, până au reușit.
Cei care ajungeau pe malul sârbesc nu erau în siguranță. Autoritățile iugoslave îi trimiteau uneori înapoi. Alții erau duși în lagărul de la Padinska Skela, lângă Belgrad, unde erau ținuți două-trei luni până își întocmeau actele pentru emigrare în Occident. Un frontierist povestea: Bucuria de un minut că ai trecut granița a fost urmată de haos. Un băiat plângea tot timpul: își pierduse fratele pe Dunăre.
Cei prinși și returnați ajungeau la închisoare. Familiile lor sufereau represalii ani întregi. Propaganda comunistă îi numea trădători. Între stigmatizarea fugarilor și crimele de la graniță era o legătură directă: odată ce declarai oamenii trădători, mai era un singur pas pentru a lupta împotriva lor cu orice mijloace.
Astăzi, la intrarea în Orșova, pe malul Dunării, există statuia Danubia, un monument în memoria frontieriștilor. De-a lungul Dunării, în cimitirele sătești din Serbia, sunt îngropați zeci de români, unii împușcați, alții înecați. După construirea barajului de la Porțile de Fier, curenții Dunării împingeau cadavrele spre malul sârbesc. Nimeni nu știe câți sunt. Nimeni nu i-a numărat. Mormintele tac, iar cei care au tras nu au dat niciodată socoteală. Un singur grănicer a fost judecat și condamnat pentru uciderea unui frontierist, în toată istoria comunismului românesc.