Cetatea de Scaun al Sucevei
Cetatea de Scaun a Sucevei nu a fost cucerită niciodată prin luptă, nici de turci, nici de polonezi, nici de niciun alt dușman care i-a asediat zidurile de-a lungul a trei secole.
A fost distrusă, în cele din urmă, din interior: în 1675, chiar un domnitor moldovean, aflat sub ascultarea Porții Otomane, a primit ordin direct de la Constantinopol să dărâme cetatea pe care armatele sultanilor nu reușiseră niciodată să o cucerească.
Cetatea se ridică pe un pinten de deal la marginea orașului Suceava, prima atestare documentară datând din 10 februarie 1388, în timpul domniei lui Petru I Mușat, care a ridicat-o ca reședință domnească și centru administrativ al Moldovei, parte a unui sistem mai amplu de fortificații construite pe măsură ce amenințarea otomană devenea tot mai reală la granițele țării.
Construcția inițială avea formă dreptunghiulară, cu ziduri întărite de turnuri pătrate la colțuri și la mijlocul fiecărei laturi.
Cea mai grea încercare a cetății a venit în vara anului 1476, când sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a asediat-o cu o armată impresionantă, în cadrul aceleiași campanii care avea să atace și Cetatea Neamțului.
Cronicarul polonez Jan Długosz consemna că garnizoana cetății, condusă de hatmanul Șendrea, cumnatul lui Ștefan cel Mare, s-a apărat cu eroism, obligând, în cele din urmă, oastea otomană să se retragă.
Asediul a scos, totuși, la iveală o vulnerabilitate reală: zidurile și turnurile pătrate rezistau greu tirurilor de artilerie cu ghiulele de fier, motiv pentru care Ștefan cel Mare a ordonat imediat o nouă etapă de întărire, dublând grosimea zidurilor și transformând turnurile pătrate în turnuri semicilindrice, mult mai rezistente la bombardamente.
Cetatea a mai fost asediată de două ori în timpul aceluiași domnitor, în 1485 și 1497, ultima dată de o armată poloneză condusă chiar de regele Ioan Albert, dar de fiecare dată zidurile întărite au rezistat.
În interior funcționau apartamente domnești, o capelă cu picturi în frescă, o cameră a sfatului domnesc, o baie domnească și chiar o închisoare, tot ce era necesar pentru ca cetatea să servească, în același timp, drept reședință princiară și punct strategic de apărare, adăpostind, pentru o vreme, chiar tezaurul Moldovei.
Te-ai întrebat vreodată cum poate o fortăreață rămasă de necucerit, timp de trei secole, în fața celor mai puternice armate ale vremii, să dispară totuși, nu prin înfrângere, ci printr-un ordin dat de aceeași putere care nu reușise niciodată să o învingă pe câmpul de luptă?
Declinul cetății a început în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu, între 1564 și 1568, când, la ordinul turcilor, cetatea a fost incendiată, iar capitala Moldovei a fost mutată la Iași. Domnitorul Vasile Lupu i-a redat, pentru o vreme, strălucirea de odinioară, prin ample lucrări de restaurare, dar sfârșitul avea să vină definitiv în 1675, când voievodul Dumitrașcu Cantacuzino, supus poruncii Porții Otomane, îngrijorată de posibilitatea ca cetatea să fie folosită împotriva ei de eventuali dușmani ai turcilor, a ordonat demolarea sistematică a fortificațiilor.
Restaurată printr-un amplu proiect derulat în ultimele decenii, Cetatea de Scaun a Sucevei rămâne astăzi cea mai mare fortăreață medievală din spațiul extracarpatic al României, deschisă vizitatorilor an de an.
Iar când urci pe drumul care duce spre porțile ei reconstruite și te gândești la cei trei asediatori diferiți care s-au retras, învinși, de sub zidurile ei, înțelegi că nicio armată nu a reușit vreodată să facă ceea ce a reușit, în cele din urmă, o simplă poruncă politică.
Tolandosa