Dacă îndepărtăm, strat după strat, istoria scrisă de imperii, descoperim un adevăr tulburător:
Cuceritorii nu au luat numai pământuri și bogății. Au schimbat numele popoarelor, le-au rescris trecutul și au prezentat dominația drept „civilizare”.
Dar tăcerea documentelor nu înseamnă absența unui popor, iar versiunea învingătorului nu reprezintă întotdeauna întregul adevăr.
ROMÂNII NU SUNT COPIA NIMĂNUI
Poporul român nu a apărut odată cu legiunile Romei și nu a fost adus aici de un imperiu.
Înaintea cuceririi existau comunități, cetăți, conducători, credințe, tradiții și o organizare proprie. Roma a stăpânit direct numai o parte a teritoriului locuit de populațiile dacice și pentru o perioadă relativ scurtă la scara istoriei.
Strămoșii noștri nu au dispărut. Au traversat războaie, migrații și imperii, preluând influențe fără să-și piardă identitatea.
Limba română poartă o puternică moștenire latină, dar a fost modelată timp de secole de oamenii acestui pământ. Ei au făcut-o limbă de dor și de doină, de rugăciune și revoltă, de iubire, jertfă și legătură cu vatra.
Românii nu sunt produsul exclusiv al unei cuceriri.
Sunt creatorii propriei lor identități.
CREDINȚA ȘI PUTEREA
Credința s-a născut din dorința omului de a înțelege viața, moartea și rostul existenței. Dar conducători și instituții au folosit-o uneori pentru interese politice, economice și militare.
În numele lui Dumnezeu s-au vindecat suflete, dar s-au purtat și războaie. S-a predicat iubirea, dar s-a cerut și supunere.
Nu Dumnezeu a creat ura dintre oameni.
Oamenii au folosit uneori numele Lui pentru a-și justifica setea de putere.
Orice text și orice instituție pot fi cercetate și criticate. Dar critica trebuie îndreptată spre idei, fapte și mecanisme de dominație, nu spre condamnarea colectivă a unui popor.
Nu putem apăra adevărul săvârșind o nouă nedreptate.
CINE ESTE POPORUL ALES?
De mii de ani, omenirea caută răspunsul la această întrebare.
Regi, împărați și conducători au pretins că Dumnezeu se află numai de partea lor. Unele comunități s-au considerat chemate să conducă, altele să cucerească, iar altele să hotărască soarta lumii.
Dar poate că întrebarea a fost înțeleasă greșit.
Poate că „ales” nu este poporul căruia i s-ar fi oferit dreptul de a stăpâni, ci acela care își asumă datoria de a sluji binele.
Niciun neam nu poate fi ales pentru a umili alte neamuri.
Niciun popor nu poate invoca numele lui Dumnezeu pentru a lua pământul, libertatea, identitatea sau viața altuia.
Nicio origine, religie ori carte nu poate transforma dominația într-un drept divin.
Dumnezeu nu a împărțit omenirea în stăpâni și supuși. Nu a creat sânge superior și sânge inferior. A dăruit fiecărui om viață, conștiință și libertatea de a alege între bine și rău.
Poporul ales este poporul care alege.
Alege adevărul, chiar atunci când minciuna este mai comodă.
Alege dreptatea, chiar atunci când nedreptatea îi aduce un câștig.
Alege pacea, fără să-și abandoneze libertatea.
Alege credința, fără să transforme credința într-o armă.
Alege să-și apere țara, fără să râvnească la țara altuia.
Alege să-și păstreze identitatea, fără să nege identitatea celorlalți.
Alege să-și crească fiii și fiicele în iubire, demnitate și respect pentru strămoși.
Alege să construiască, nu să distrugă.
Alege să lase urmașilor o lume mai dreaptă decât aceea pe care a primit-o.
Un popor nu devine ales prin ceea ce proclamă despre sine, ci prin ceea ce oferă omenirii.
Nu prin numărul armatelor, ci prin puterea creației sale.
Nu prin bogățiile adunate, ci prin binele împărțit.
Nu prin popoarele îngenuncheate, ci prin oamenii ridicați.
Nu prin teama pe care o răspândește, ci prin speranța pe care o aprinde.
Nu prin drepturile pe care și le atribuie, ci prin responsabilitățile pe care și le asumă.
A fi ales nu este un privilegiu. Este o răspundere.
Înseamnă să nu răspunzi urii cu ură, fără a îngenunchea în fața răului. Să ierți, fără să uiți adevărul. Să fii pașnic, fără să devii neputincios. Să-ți aperi neamul, fără să dezumanizezi alte neamuri.
Și poporul român?
Poporul român nu are nevoie să se proclame superior altora. Nu are nevoie să fure istoria nimănui și nici să transforme suferința sa într-un drept asupra altora.
Chemarea lui este să-și redescopere propria putere.
Să-și cunoască trecutul.
Să-și apere pământul și resursele.
Să-și păstreze limba, credința și tradițiile.
Să-și cinstească eroii și să nu-și abandoneze bătrânii.
Să-și cheme copiii plecați acasă și să le ofere un motiv pentru a reveni.
Să pună munca, familia, educația și competența la temelia statului.
Să nu mai accepte ca minciuna să-i fie prezentată drept adevăr, iar resemnarea drept destin.
Poate că România nu trebuie să aștepte să fie aleasă.
Poate că România trebuie să aleagă.
Să aleagă între demnitate și supunere.
Între adevăr și manipulare.
Între unitate și dezbinare.
Între renaștere și dispariție.
Un popor este ales în fiecare zi prin hotărârile oamenilor săi. Prin felul în care aceștia își apără copiii, pământul, credința și viitorul.
Dumnezeu nu ne va întreba cât de măreți ne-am declarat, ci cât bine am făcut.
Nu ne va întreba asupra câtor oameni am stăpânit, ci câți oameni am ridicat.
Nu ne va întreba ce sânge am pretins că avem, ci ce am făcut cu viața pe care am primit-o.
Poporul ales nu este cel care se consideră ales pentru totdeauna.
Poporul ales este acela care, în fiecare generație, alege adevărul, dreptatea, iubirea, demnitatea și libertatea.
Români, nu așteptați ca altcineva să vă scrie destinul!
Cunoașteți-vă rădăcinile. Păstrați-vă credința. Apărați-vă țara. Iubiți-vă neamul. Respectați celelalte popoare și nu acceptați să fiți dezbinați.
Imperiile au venit și au plecat.
Poporul român a rămas.
Iar dacă va alege din nou adevărul, unitatea și curajul, va rămâne în picioare cât timp vor exista Carpații, Dunărea și dorul românesc.