De ce femeile bune au, de multe ori, o viață atât de grea?
Nu pentru că viața le pedepsește.
Nu pentru că cei răi câștigă mereu.
Și nici pentru că ăsta ar fi „prețul" bunătății.
Ci pentru că foarte multe femei au fost învățate greșit ce înseamnă să fii bună.
Ai fost învățată că femeia bună înțelege.
Iartă.
Mai dă o șansă.
Nu abandonează.
Nu rănește.
Nu spune lucruri care dor.
Ajută când i se cere.
Și, mai ales, ajută și când nu i se cere.
Dar foarte puține au fost învățate și cealaltă jumătate.
Că poți fi o femeie bună și să spui NU.
Că poți fi bună și să nu mai ajuți pe cineva care refuză să se ajute singur.
Că poți fi bună și să pleci dintr-un loc în care ești rănită.
Că poți înțelege de ce cineva se poartă într-un fel anume — fără să-i mai accepți comportamentul.
Că poți ierta fără să redeschizi ușa.
Că poți iubi fără să te sacrifici.
Și că poți alege să nu mai porți problemele tuturor, fără să devii egoistă.
Pentru că există un moment în care bunătatea față de ceilalți începe să fie plătită cu propria ta viață.
Cu timpul tău.
Cu liniștea ta.
Cu energia ta.
Cu visurile tale.
Cu tine.
Și atunci nu mai vorbim despre bunătate.
Vorbim despre abandon de sine.
Iar diferența dintre cele două nu e în ce faci.
E într-o singură întrebare: pot să spun „nu" aici, fără să mă simt vinovată?
Cât timp răspunsul e „da", dăruiești.
În clipa în care răspunsul devine „nu pot" — nu mai dăruiești. Te consumi.
Și dacă, pentru a fi o „femeie bună", trebuie să fii mereu rea cu tine, atunci ceva din definiția ta despre bunătate cere schimbată.
Nu trebuie să devii mai rece.
Nu trebuie să iubești mai puțin.
Nu trebuie să nu mai ajuți.
Trebuie să înveți un singur lucru:
să nu te mai excluzi pe tine dintre oamenii care merită bunătatea ta.
Spune-mi tu, în comentarii: unde se termină, pentru tine, bunătatea și unde începe sacrificiul?