Diavolul în chip de bătrână - 2022, Țigănași, Drobeta-Turnu Severin
Aici sigur a fost diavolul, altă explicație nu-mi dau și nu cred că există.
Prin 2022 aveam o iubită și mergeam foarte des la ea, mai ales vara, că stăteam de dimineață până seara la ea. Fiind vară, plecam pe la 10 și ceva seara — stătea la vreo 2 km și ceva, 3, de casă, făceam pe jos 30 și ceva de minute, 40. Când plecam vara, cum se întuneca pe la 11, dacă plecam pe la 10 și ceva de la ea, la ora 11 și ceva ajungeam acasă.
Iar într-o seară, când plecasem de la ea, am sunat-o, ca de fiecare dată, ca să mă țină de vorbă și să-mi țină de urât până ajung acasă. Aproape de casă am o intersecție cu semafoare, dar e și o răscruce de drum.
Mergând cu telefonul la ureche, noaptea, văd în fața mea o babă bătrână cu batic negru, stând pe bordură și mâncând semințe. Prima oară nu am băgat de seamă, fiind concentrat la apelul telefonic, dar, fiind aproape de casă, i-am spus fostei mele iubite că aproape am ajuns și o las, că o sun acasă după ce mă schimb. A durat doar o fracțiune de secundă cât m-am uitat în telefon, am apăsat pe butonul roșu să închid și am băgat telefonul în buzunar, apoi mi-am văzut de drum, uitându-mă în față.
În momentul acela văd că acea babă nu mai era acolo. Când m-am apropiat de locul respectiv, unde stătuse pe bordură, m-am uitat atent — nu se vedea nicio urmă de coajă de semințe sau ceva de genul ăsta. M-am uitat stânga-dreapta, după ea, dar nu avea unde să se ducă și să dispară așa repede, pentru că pe stânga și pe dreapta, până în intersecție, erau doar blocuri, iar scările de bloc erau pe partea cealaltă — deci, prin urmare, nu avea unde să ajungă așa repede.
În acel moment am simțit un gol în stomac și am luat-o la fugă — cele 5 minute cât făceam până acasă le-am făcut în 2 minute. Am ajuns la scară, scara mea fiind pe un gang dintr-acelea printre blocuri. Când să scot cheia, repede, să bag cartela în interfon, uitându-mă pe acel gang, o zăresc pe acea bătrânică stând pe loc, în picioare, în întunericul acela, foarte puțin vizibilă, și zâmbea la mine — un zâmbet din acela ciudat, pe care nu-l poți explica, nemaivăzând niciodată o expresie zâmbitoare de genul acela la vreun om normal.
Am rămas împietrit pe loc pentru o fracțiune de secundă. Cheia îmi tremura în mână, iar zăngănitul metalului pe breloc părea nepământean de tare în liniștea aia apăsătoare din gang. Inima îmi bătut atât de puternic încât îmi simțeam tâmplele pulsând, iar aerul din piept pur și simplu dispăruse.
Tanti aia... sau ce dracului era... nu avea absolut nicio cale fizică să ajungă acolo înaintea mea. Eu fugisem mâncând pământul. Un om tânăr, în plină putere, făcuse sprint pe stradă, iar o bătrână gârbovită, care cu zece secunde în urmă mânca semințe pe o bordură la două străzi distanță, stătea acum în picioare, în cel mai întunecat colț al gangului meu.
Dar ce m-a dărâmat complet nu a fost viteza ei. A fost zâmbetul ăla.
Nu era un zâmbet de om. Nu avea nicio urmă de căldură, de bătrânețe blândă sau de bunătate. Era o schimă contorsionată, cu buzele trase exagerat spre urechi, dezvelind o gură aproape neagră, ca o prăpastie fără dinți. Ochii îi sclipeau ciudat în lumina chioară a unui singur bec chior de la intrarea în bloc — erau ficși, nerușinați, lipiți de ai mei. Nu clipea. Stătea nemișcată ca o stană de piatră, înfășurată în baticul ăla negru care părea să absoarbă și puținul de lumină din jur.
Am atins cartela de interfon cu o mână care nu mai asculta de mine. Bip-ul scurt al interfonului a sunat ca o salvare. Am tras de ușă, m-am aruncat înăuntru și am trântit-o cu toată forța, încât s-a auzit un ecou violent pe toată casa scării.
N-am mai așteptat liftul. Am urcat treptele câte două-trei deodată, împiedicându-mă, fără să mă uit în spate, simțind cum mi se face pielea de găină pe tot corpul și cum un aer rece îmi suflă literalmente în ceafă.
Când am ajuns în casă, am încuiat ușa, am pus și zăvorul, am dat drumul la toate luminile din hol și m-am lipit cu spatele de ușă, gâfâind ca un nebun. Transpirația îmi curgea șiroaie pe frunte.
Mi-a luat zece minute să-mi revin și să pot să respir normal. Cu degetele tremurând pe ecran, am scos telefonul din buzunar și am sunat-o înapoi pe fosta mea iubită. Când mi-a răspuns și i-am povestit ce s-a întâmplat, vocea ei s-a schimbat instant.
A fost singura noapte din viața mea în care am dormit cu lumina aprinsă în toată casa. Iar de atunci, de câte ori trec noaptea prin intersecții sau pe lângă răscruci de drumuri, nu mă mai uit niciodată atent la cei care stau pe margine. Unii oameni spun că răscrucea e locul unde se adună ce-i mai rău. Eu nu mai am nevoie de dovezi. Știu ce am văzut. SURSA: Tolandosa
Zilele care au urmat au fost un cosmar mocnit. De fiecare dată când se lăsa seara, o gheară invizibilă îmi strângea pieptul. Nu mai puteam să merg pe jos. Îmi cumpărasem un obicei nou: verificam ceasul din zece în zece minute ca nu cumva să mă prindă ora 10 noaptea pe drum, iar dacă se întâmpla să întârziez, luam primul taxi, chiar și pentru două străzi.
Prietena mea încerca să mă liniștească, îmi spunea că poate a fost o iluzie optică, o coincidență, o altă bătrână care pur și simplu semăna... Dar eu știam adevărul. Nicio bătrână nu se mișcă cu viteza luminii și niciun om normal nu are zâmbetul ăla hidos care părea decupat dintr-un film de groază.
Ceea ce m-a marcat cel mai tare a fost ce s-a întâmplat cam la o săptămână după noaptea aceea.
Mă întorsesem de la muncă pe zi, pe la ora patru după-amiaza. Lumina soarelui era puternică, strada plină de oameni, mașini, zgomot de oraș normal. Trecând prin intersecția cu răscrucea unde o văzusem prima dată, m-am uitat instinctiv spre bordură.
Acolo, exact pe locul unde statuse ea, iarba dintre dalele de beton era complet arsă. Un cerc perfect de pământ negru, uscat, de parcă cineva turnase acid sau pusese jar aprins. În tot restul scuarului iarba era verde și înaltă, dar în punctul ăla exact nu mai crescuse nimic.
Am grăbit pasul. Când am ajuns la bloc, chiar înainte să intru în gang, m-am întâlnit cu o vecină în vârstă de la etajul 2, tanti Maria, o femeie bisericoasă care stătea în cartier de când se construiseră bloculețele.
— Ce-ai pățit, mamă, că ești galben la față? me-a întrebat ea, văzându-mă agitat.
Ezitând, i-am spus pe o ocolite că am văzut o bătrână ciudată îmbrăcată în negru, noaptea, prin gang. N-am apucat să-i spun de răscruce sau de zâmbet, că tanti Maria și-a făcut direct cruce cu o mână tremurândă și a lăsat sacoșa de cumpărături jos.
— Să nu te mai uiți în ochii lor, tată... mi-a șoptit ea, uitându-se speriată în stânga și în dreapta, de parcă ne asculta cineva. Răscrucea asta dintre blocuri... pe vremuri, înainte să ridice ei cartierul Țigănași, a fost cimitir vechi și drum de cruce. Din când în când, când se schimbă vremurile, se mai arată Necuratul sub chip de bătrână gârbovită. Caută suflete rătăcite noaptea, când ești singur și cu gândul în altă parte. Dacă te strigă sau îți zâmbește, să nu-i răspunzi niciodată. Să zici 'Tatăl Nostru' în gând și să nu te uiți înapoi.
Am simțit cum mi se taie picioarele. N-am mai spus nimic. Am urcat în casă, am luat un mir pe care îl aveam de la bunica și am făcut semnul crucii pe ușa de la intrare și pe toate ferestrele.
Au trecut ani de atunci. M-am mutat din zonă, mi-am schimbat viața, dar și acum, când merg noaptea pe stradă și văd pe cineva stând singur pe marginea drumului, îmi simt inima cum sare din piept. Unii zic că noaptea toate pisicile sunt negre și că mintea îți joacă feste la oboseală. Dar eu știu sigur: în noaptea aia, la răscrucea din Țigănași, n-a fost un om. A fost ceva ce n-ar trebui să pășească niciodată printre noi. TOLANDOSA
Au trecut câțiva ani buni de la întâmplarea aia din 2022, dar lecția a rămas întipărită adânc în mine. Unii spun că atunci când ești obosit, noaptea, creierul îți joacă feste, că umbrele se lungesc și că mintea completează spațiile goale cu cele mai mari spaime. Am încercat și eu, de o mie de ori, să-mi raționalizez amintirea, să-mi spun că a fost o coincidență bizară, o altă bătrână care locuia în gang, un joc crud de lumini și umbre.
Dar corpul nu minte. Senzația aia de gol steril din stomac, frigul care mi-a traversat coloana și zâmbetul ăla imposibil, desprins parcă dintr-un hău fără fund, nu au fost iluzii.
Astăzi, când privesc în urmă, înțeleg de ce bătrânii vorbeau mereu cu o teamă aproape sfântă despre răscruci de drumuri și ore târzii. Există locuri unde hotarul dintre lumea noastră și altceva devine extrem de subțire, iar noaptea, când orașul tace și ești singur cu gândurile tale, ești cel mai vulnerabil.
De atunci am învățat un lucru clar: când mergi noaptea pe drum, nu te mai uita în jur din curiozitate și nu mai zăbovi. Ține-ți drumul drept înainte, nu privi înapoi și, mai presus de toate, dacă vezi pe cineva stând singur în întuneric la o margine de cale... nu-i căuta privirea. Unor lucruri e mai bine să le lași misterul intact și să speri că nu te vor privi niciodată înapoi.