În fiecare dimineață, bătrânul venea în aceeași cafenea și comanda două cafele.
Nu lipsea niciodată.
În fiecare zi, la ora 08:00, se așeza la aceeași masă de lângă geam și cerea două cafele. Pe una o bea încet, iar pe cealaltă o lăsa neatinsă.
Chelnerii îl întrebau din când în când dacă mai așteaptă pe cineva.
De fiecare dată răspundea la fel:
— Da.
După aproximativ o oră, plătea ambele cafele și pleca.
A făcut asta aproape trei ani.
Toți din cafenea îl cunoșteau, dar nimeni nu avea curajul să îl întrebe de ce.
Într-o dimineață, o chelneriță nouă nu s-a putut abține.
L-a întrebat:
— Dacă nu se supără, de ce luați mereu două cafele, dacă veniți singur?
Bărbatul a zâmbit.
A privit câteva secunde ceașca rămasă neatinsă.
Apoi a spus:
— Soția mea a murit acum trei ani. În fiecare dimineață beam cafeaua împreună înainte să plecăm fiecare la serviciu. Mi-am promis că, atât timp cât voi putea să merg până aici, nu voi lăsa masa asta goală.
Chelnerița a rămas fără cuvinte.
Din ziua aceea, nimeni nu l-a mai întrebat vreodată de ce comandă două cafele.
Au trecut câteva luni.
Într-o dimineață, bătrânul nu a mai venit.
Nici a doua zi.
Nici a treia.
Chelnerii au început să se întrebe dacă este bine.
După aproape două săptămâni, în cafenea a intrat o femeie de aproximativ 40 de ani.
S-a prezentat drept fiica lui.
Le-a spus că tatăl ei murise în somn, liniștit.
Înainte să plece, a scos din geantă un plic.
— Tata mi-a spus că, dacă într-o zi nu mai ajunge aici, să vă aduc asta.
În plic era un bilet.
Scrisul era tremurat.
„Dacă citiți asta, înseamnă că am ajuns din nou la cafeaua pe care am așteptat-o în fiecare dimineață. Vă mulțumesc că, timp de trei ani, nu ați râs de un om care încă își iubea soția.”
În cafenea s-a făcut liniște.
Începând din ziua aceea, pe masa de lângă geam a rămas mereu o ceașcă goală.
Nu pentru că cineva o comandă.
Ci pentru că unele iubiri continuă să existe chiar și atunci când unul dintre oameni nu mai este acolo.