Legenda ultimului dac
Bătrânii spuneau că, după ce cetățile dacilor au căzut, nu toți războinicii au pierit. Unul dintre ei, cel mai înțelept și mai curajos, s-a retras în adâncul Munților Orăștiei, purtând cu el o taină pe care nimeni nu avea voie să o afle.
Nu era vorba despre aur și nici despre pietre prețioase. Comoara pe care o păzea era sufletul neamului dac: credința, limba, obiceiurile și jurământul că acest pământ nu va fi uitat niciodată.
Se spune că și-a ridicat o colibă din piatră și lemn, ascunsă între stânci și păduri dese. Ziua trăia în liniște, iar noaptea urca pe cele mai înalte culmi și aprindea un foc mare. Flacăra lui era un semn pentru cei rătăciți, dar și o promisiune că dacii încă vegheau asupra acestor locuri.
Anii au trecut, iar bătrânul războinic a albit. Totuși, nimeni nu l-a văzut îmbătrânind cu adevărat. Cei care îl întâlneau spuneau că avea ochii limpezi ca cerul și vorbea cu munții, cu izvoarele și cu vulturii.
Într-o dimineață, după o noapte în care focul a ars mai puternic ca niciodată, coliba era goală. Nu exista nicio urmă de pași, doar sabia lui, înfiptă într-o stâncă. Oamenii au încercat să o scoată, dar n-au reușit.
De atunci, legenda spune că ultimul dac nu a murit, ci s-a contopit cu munții. Când ceața coboară peste cetățile dacice, iar vântul șuieră printre ruine, bătrânii spun că el încă păzește comoara adevărată a acestui pământ: identitatea și demnitatea celor care îl numesc acasă.
Poate de aceea, oricine ajunge în Munții Orăștiei simte o liniște greu de explicat. Ca și cum, dintre stânci și brazi, ultimul dac încă veghează și șoptește: „Un popor trăiește atâta timp cât își păstrează rădăcinile.”