Misterele ultimului voievod român care i-a bătut măr pe turci. L-a imitat pe Mihai Viteazul și a făcut ravagii în teritoriile otomane
Mihnea al III-lea a domnit doar un an, dar în acel an a trecut Dunărea, a lovit raialele turcești și a murit suspect la un ospăț.
Numele lui nu spune mare lucru publicului larg. Nu are locul lui Mihai Viteazul în manuale, nu are statui în fiecare oraș și nici legenda aceea care transformă un domnitor într-un simbol național. Și totuși, la aproape șase decenii după moartea lui Mihai, un alt voievod muntean a încercat să aprindă din nou războiul împotriva Porții.
Îl chema Mihnea al III-lea Radu.
A apărut pe tronul Țării Românești într-un moment în care țara era sleită. Bucureștii și Târgoviștea purtau urmele tulburărilor, boierii își făceau jocurile, turcii priveau orice domn pământean cu suspiciune, iar oamenii simpli trăiau între biruri, jafuri și fuga din calea oștilor.
Mihnea venea cu ajutor otoman, dar nu părea genul de domn care să rămână cuminte sub mâna celor care îl aduseseră.
Boierii nu știau prea bine cine este. El spunea că se trage din Radu Mihnea, dar în jurul originii lui au circulat destule zvonuri. Unii îl vedeau ca pe un aventurier ridicat prin istețime, bani și relații. Trăise multă vreme la Constantinopol, învățase limbi, cunoscuse moravurile turcești și știa cum se câștigă încrederea oamenilor puternici.
Această lume l-a format.
Când a ajuns domn, nu s-a mulțumit să poarte coroana. Și-a luat o titulatură mare, aproape imperială, și a pus pe flamuri și pe monedă vulturul bicefal. Se purta ca un principe care se voia legat de moștenirea Bizanțului, nu ca un simplu administrator al unei țări ținute în frâu de Poartă.
În spatele fastului era însă o țară greu de ținut.
Marii boieri nu-l voiau. Mihnea știa că nu se poate baza pe ei, mai ales dacă planul lui era să ridice Țara Românească împotriva otomanilor. A încercat să-și construiască sprijinul în altă parte: în boierimea mică și mijlocie, în dorobanți, în oamenii care puteau câștiga prin război ceea ce nu primeau prin rang.
A adunat soldați, a întărit dorobanții și a comandat tunuri la Sibiu. A încercat să transforme o domnie fragilă într-o putere militară pregătită de lovitură.
Dar înainte să se întoarcă împotriva turcilor, s-a întors împotriva boierilor.
În iulie 1659, i-a chemat la un ospăț de împăcare. Promisiunea suna liniștitor: domnul avea să le asculte nemulțumirile și să repare ce se putea repara. În realitate, masa aceea a devenit o capcană. Dorobanții credincioși lui Mihnea au năvălit asupra marilor boieri, iar mulți dintre cei care îi stăteau în cale au fost uciși.
Printre victime s-a aflat și cărturarul Udriște Năsturel.
După acea noapte, Mihnea avea mai puțini dușmani în țară și mai mult loc pentru planul care îl obseda.
Voia să calce pe urmele lui Mihai Viteazul.
S-a aliat cu Gheorghe Rákóczi al II-lea, principele Transilvaniei, și a încercat să ridice o mișcare antiotomană în regiune. Planul era îndrăzneț: Transilvania trebuia să lovească într-o parte, Moldova să țină tătarii departe, iar Țara Românească să treacă Dunărea și să atace direct teritoriile otomane.
La 12 septembrie 1659, Mihnea a început răscoala.
Garnizoanele turcești din Țara Românească au fost atacate. Apoi voievodul a lovit raialele de la Giurgiu, Brăila și Turnu. A trecut Dunărea și a dus focul în sud, spre Rusciuk și Nicopole. Pentru câteva luni, omul adus cu sprijin otoman devenise una dintre cele mai mari primejdii ale turcilor la nord de Balcani.
La Frătești, lângă Giurgiu, pe 23 noiembrie 1659, Mihnea i-a înfrânt pe otomani.
A fost momentul lui de glorie.
Dar planul mare s-a rupt repede. Rákóczi a fost înfrânt la Porțile de Fier. Constantin Șerban nu a reușit să țină tătarii în Moldova. Mihnea a rămas prins între dușmani, cu armate venind din mai multe părți și cu o țară prea obosită ca să ducă singură un război atât de mare.
A fost înfrânt la Călugăreni, pe Neajlov, loc cu o încărcătură amară pentru cine încerca să-l imite pe Mihai Viteazul.
A fugit în Transilvania, apoi spre Satu Mare. În aprilie 1660, pe când se afla la masă cu fostul domn moldovean Constantin Șerban, Mihnea a căzut dintr-odată. Unii au bănuit otrava. Alții au vorbit despre un sfârșit firesc, poate un infarct. Certitudinea s-a pierdut acolo, în jurul ospățului.
Așa s-a încheiat viața unuia dintre cei mai stranii voievozi ai Țării Românești.
Un om crescut printre turci, ajuns domn cu ajutorul lor, apoi ridicat împotriva lor. Un conducător brutal cu boierii, dar capabil să gândească o mare răscoală antiotomană. Un aventurier cu gesturi de împărat bizantin, care a domnit prea puțin ca să schimbe istoria, dar destul cât să tulbure ordinea unei lumi.
Mihnea al III-lea nu a devenit al doilea Mihai Viteazul.
A fost mai degrabă ultima scânteie medievală a unei idei care părea deja aproape imposibilă: că Țara Românească putea încă să treacă Dunărea cu sabia în mână și să lovească Imperiul Otoman în propriile lui teritorii.
Sursa: Tolandosa