Pe 9 august, a fost asasinat unul din cei mai mari Români din toate timpurile: voievodul Mihai Viteazul (1558-1601).
Rămas de mic fără tată, a crescut cu unchiul său, monah la Muntele Athos. Aici, printre călugări, și-a primit educația și s-a întărit cu duhul.
Se spune că domnitorul își petrecea nopțile citind Psaltirea, iar unii susțin că o știa pe de rost.
Tot despre el se spune ca participa la slujbele bisericești nu oricum ci cântând la strană împreună cu monahii .
Mihai Viteazul este primul (1600) care a făcut unirea celor 3 țări care alcătuiesc România de astăzi: Țara Românească, Ardealul și Moldova.
Ca Domn al Țării Românești, a fost ctitor de lăcașuri sfinte, aparător al credinței ortodoxe dar mai ales unul din cei mai aprigi luptători împotriva otomanilor.
,,Mă liberez în fața lui Dumnezeu și a voastră de toate îndatoririle și închinăciunile de până acum. O viață avem, români, și o cinste; deșteptați-vă, că am dormit destul.”
Pe o carte a Sfântului Paisie de la Neamţ, s-a găsit consemnat:
,, Mihai Viteazul, rob al lui Dumnezeu și Sfânt”.
Osemintele frumos mirositoare ale voievodului au fost descoperite în mod miraculos la Mănăstirea Plăviceni din lunca Oltului, în anul 2010.
Părintele Justin Pârvu despre domnitorul Mihai Viteazul. Un Sfânt!
Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credinţă a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toţi prin această dorinţă divină de a unifica pe toţi românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinaţi de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură naţiune – naţiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Sursa: Tolandosa, Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.
Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învăţătorul lecţia despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ţi se imprimă în suflet şi îţi insuflă şi ţie această iubire şi jertfă de neam şi ţară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român – demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îţi predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puţin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în faţa Occidentului, şi în faţa Răsăritului.
Mihai Viteazul a legat ţările acestea de peste Carpaţi într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credinţă ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul şi naţia decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unităţii noastre româneşti.
Mihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriţi la Dunăre de domnitorul român, în dorinţa lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.
Acest ideal trebuie întreţinut şi această datorie o au în special mamele, familia, învăţătorii şi şcoala în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaşte cât de cât viaţa şi vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în faţa jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.
(Fragment din Revista Atitudini, Nr. 20)