Prin 1436, la Bacău, lucrurile arătau așa: comunitatea husită ajunsă în Moldova încă din 1420 era demult integrată, cu biserici, cu preoți, cu viață de sat statornică. Iacob, cel primit de Alexandru cel Bun, cel pe care regele polon îl ceruse extrădat, nu mai era doar un predicator tolerat. Umbla pe câmpuri cu oaste, învățând-o, scria îngrijorat Oleśnicki la Basel încă din 1432, „toate metodele folosite de ereticii din Boemia"; iar dacă Panaitescu are dreptate, avea și o catedră, la școala domnească, unde preda limba slavonă. Un husit fugar devenise, într-un deceniu, instructor militar și, poate, profesor de curte, sub protecția directă a tronului.
În Europa, în același răstimp, lucrurile arătau exact pe dos, și tocmai divergența asta merită urmărită pas cu pas, pentru că explică de ce, șapte ani mai târziu, un al doilea val avea să bată aceeași cale.
Ce se întâmplase în Europa până atunci?
Șase ani de negocieri, cinci cruciade eșuate, un bilanț pe care istoricul František Šmahel îl rezumă sec:
„Eretici: cinci, cruciați: zero".
Așa arăta situația luptei Bisericii latine împotriva husitilor în august 1431, când legatul papal Cesarini a înțeles, în sfârșit, că diplomația trebuie luată în serios. Au urmat ani de tratative, la Cheb, la Basel, la Praga, la Regensburg, până când, la 5 iulie 1436, la Jihlava, Conciliul de la Basel și reprezentanții husiților moderați (utraquiștii) au semnat Compactatele. Detaliul care contează pentru povestea noastră: textul a fost citit public, în acea zi, în patru limbi, cehă, latină, germană și maghiară. Nu întâmplător. Sigismund de Luxemburg, prezent la Jihlava cu soția lui, Barbara de Cilli, își asigura prin acest acord tronul boem, recunoscut acum și de propriii lui supuși husiți. Prețul: recunoașterea împărtășaniei sub ambele forme pentru cehii și moravii care o cereau.
Dar un rege care tocmai a cumpărat pacea într-o provincie a imperiului său nu lasă aceeași erezie să înflorească netulburată în celelalte. Sigismund era, din 1387, și rege al Ungariei, iar Ungaria avea, ea însăși, buzunare husite vechi, mai ales în Szerémség, ținutul dintre Dunăre și Sava. Istoricul maghiar Karácsonyi János, în studiul lui din 1914, leagă limpede cele două fapte: "midőn 1436-ban Zsigmond király megkötötte a csehekkel az egyezséget, azonnal követelte, hogy ezt Magyarországon is fogadják el és a magyar husziták térjenek vissza a kath. egyházba" — de îndată ce Sigismund a încheiat înțelegerea cu cehii, a cerut ca aceasta să fie acceptată și în Ungaria, iar husiții maghiari să revină la biserica catolică. Pacea din Boemia nu era un capăt de linie. Era un precedent pe care regele voia să-l aplice, prin forță dacă era nevoie, asupra propriului regat.
Omul ales, și hârtiile prin care mandatul lui a crescut.
Pentru asta au fost aleși papa, conciliul de la Basel și Sigismund însuși, și, ca instrument, un franciscan din Monte Brandone, în marca (Marchia) Anconei: Iacobus de Marchia, aproape peste tot numit, în sursele maghiare, simplu Márkai Jakab. Mandatul lui inițial, primit pe la 1432, era pentru Bosnia, Rașcia (Serbia) și Valahia, regiuni balcanice, departe de Transilvania. Șase documente din 1435-1436, pe care le am acum complete în față, arată exact cum acest mandat balcanic s-a extins spre nord, bucată cu bucată, împins de cererile repetate ale episcopilor unguri.
Prima cerere datată vine de la György Lépes, episcopul Transilvaniei, scrisă la Turda de sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail, anul Domnului 1435 (29 septembrie), deci încă înainte de Compactate, o invitație anticipată: "cu inimă înclinată vă implor pe dumneavoastră, părinte, ca... după ce veți fi terminat în acele părți munca voastră mântuitoare... să vă îndreptați drumul încoace... pentru nimicirea sectei eretice pomenite".
Câteva luni mai târziu, la 5 februarie 1436, vine prima invitație concretizată, din Oradea. Semnează "Ioan, prin harul lui Dumnezeu și al Scaunului Apostolic, episcop al Oradei", aproape sigur Johannes V. de Curzola, atestat în acel scaun exact 1435-1438. Formularea confirmă mandatul balcanic încă în vigoare: îl numește pe Iacob „trimis de Scaunul Apostolic și de Sfântul Conciliu de la Basel în părțile Bosniei, Rașiei și Valahiei", chemarea lui în Oradea era, la acel moment, o extensie locală, cerută de episcop, nu o misiune papală gândită de la bun început pentru Ungaria centrală.
Asta se schimbă șase luni mai târziu, prin cel mai important document al dosarului: bula lui Eugeniu al IV-lea, dată la Bologna, unde papa se refugiase, alungat din Roma de o revoltă din 1434 — la 22 august 1436. Textul nu mai vorbește despre Bosnia sau Valahia. Îl numește pe Iacob, direct, "inchizitor al pravității eretice în regatul Ungariei și în părțile Austriei". Retorica merită citată pentru duritatea ei de fond: erezia se răspândește „ca un cancer", iar Iacob e chemat să lucreze pentru ca, „după ce vor fi stârpite de acolo micile vulpi", via Domnului Savaot „să aducă roade bogate de curăție catolică", imaginea vulpilor mici stârpite dintr-o vie vine direct din Cântarea Cântărilor (2:15), un verset de dragoste, întors aici, fără nicio stinghereală, în instrucțiune de exterminare administrativă. Mandatul e „până la bunul nostru plac" — pe termen nedefinit, revocabil doar de la Roma.
Extinderea prinde imediat aplicare teritorială: la 16 octombrie 1436, de la Cenad, arhidiaconul Albert de Timișoara, vicar general al diecezei în vacanță de scaun, îl invită și pentru Banat, o scrisoare scurtă, birocratică, aproape searbădă în tonul ei, semn cât de normalizată devenise deja cererea unui inchizitor cu putere de viață și de moarte.
Șase săptămâni mai târziu, la 1 decembrie 1436, vine raportul de bilanț, scris, semnificativ, dintr-o tabără militară la Nándorfehérvár, azi Belgrad. Autorul, tot episcopul Ioan de Oradea, scrie direct papei, cu un ton de urgență pe care documentele administrative de mai sus nu-l au: în Transilvania, „ereticii se ridicaseră cu armele în mână împotriva clerului catolic", și, „dacă fratele Iacob menționat nu ar fi venit acolo la timp, în puține zile ar fi năvălit cu arme în mâini asupra clerului însuși, nimicindu-i de la cei mai mari până la cei mici prin moarte". E relatarea unui aliat entuziast, nu o cronică neutră, iar amploarea exactă a „insurecției" rămâne necunoscută dincolo de acest raport. Ce urmează, însă, e o afirmație de fapt administrativ, la persoana întâi: „el însuși, în dioceza mea de Oradea... a condamnat la pieire prin supliciu pe numeroși infectați cu această pravă eretică". Documentul nu spune cum au murit, nu pot afirma, fără sursă directă, că a fost ardere pe rug, deși aceea era metoda standard a epocii; documentul spune doar „supliciu". Câți au murit, nu spune. Că au murit, o spune fără echivoc, ca fapt de care episcopul se declară mulțumit.
Practic în aceeași săptămână, „vineri înaintea Duminicii a doua a Adventului", 1436, arhiepiscopul de Strigoniu (Esztergom) îl recomandă pe Iacob aceluiași papă, adăugând o precizare importantă: Iacob nu convertea doar „eretici". Arhiepiscopul îl laudă pentru că a întors la catolicism deopotrivă „eretici" și „mulți șismatici", termenul canonic pentru ortodocși, aici aproape sigur români transilvăneni. Aceeași campanie, aceeași metodă, aplicate simultan husiților și românilor ortodocși. Un ultim detaliu, mărunt dar grăitor: tot în Oradea, tot în 1436, surse franciscane consemnează că Iacob a doborât un stejar venerat local prin culte păgâne supraviețuitoare în populația rurală maghiară. Nu era un inchizitor specializat strict pe husitism; era un om care trata orice abatere de la ortodoxia romană, husitism, ortodoxie răsăriteană, resturi păgâne, ca pe aceeași „pravă" de stârpit.
Pentru Transilvania, între invitația lui Lépes din 1435 și raportul din decembrie 1436, n-am o cronică la fel de bogată, doar acel singur document retrospectiv, scris de episcopul Oradiei, care spune că Iacob „trecând în Transilvania, unde ereticii se ridicaseră cu armele în mână împotriva clerului catolic… i-a întors iarăși la credința cea adevărată, după ce a condamnat la moarte pe mai mulți eretici”. Nu știu, din sursele pe care le am, cât a durat această campanie, prin ce localități a trecut sau cât de amplă a fost răscoala armată pe care o descrie, doar rezultatul ei, raportat de un aliat mulțumit.
Ce pot adăuga, ca simplu context, nu ca legătură cauzală, e că exact în aceeași dieceză a lui Lépes, în 1437, izbucnește o altă răscoală, mult mai cunoscută: cea de la Bobâlna, o revoltă țărănească pornită din politica fiscală a episcopului, care ceruse dijma în monedă de aur nouă, de patru ori mai valoroasă decât cea de argint folosită până atunci. E o cauzalitate diferită, fiscală, nu doctrinară, și n-aș vrea să sugerez că cele două mișcări sunt una și aceeași, ar fi o suprapunere pe care sursele n-o susțin. Dar rămâne un fapt care merită reținut, ca fundal: episcopul care-l chemase pe Iacob să stârpească erezia avea, în același an, propria lui țărănime ridicată împotriva lui, din cu totul alt motiv. Autoritatea ecleziastică transilvană nu se afla, în acei ani, într-o poziție de stabilitate de pe care să predice oricui altcuiva ortodoxia.
Unde metoda s-a rupt: Szerémség, 1437.
La începutul lui 1437, misiunea ajunge în dieceza de Bács-Kalocsa. Aici, pentru prima dată, metoda lovește ceva mai dur decât conversia formală: nu doar laici, ci și preoți rătăciți se supun inițial, dar în iunie 1437 izbucnește o rezistență masivă, exact în comitatele Szerém și Valkó. Motivul, spune Karácsonyi cu o precizie aproape comică: Iacob își extinsese ancheta și asupra preoților concubinari. Sub influența „bunului vin de Szerém" și privind spre vecinii lor sârbi, preoții catolici din regiune trăiau, în majoritate, în concubinaj. Au început să conteste, cu argumente juridice, nu teologice: mandatul lui Iacob era pentru eretici, ziceau ei, iar în Szerémség nu sunt eretici, să se ducă în Bosnia și Serbia, acolo sunt.
Apărarea a fost, pentru un timp, eficientă. Arhidiaconul de margine (marchiai) al diecezei de Pécs, un anume Simon, s-a opus deschis lui Iacob și, la Szerémújlak, l-a excomunicat, pe inchizitorul papal însuși. Izgonit din dieceza de Pécs, Iacob a fost silit să apeleze, pe rând, la episcop, la rege și la papă, cerând mărturii care să dovedească prezența reală a ereziei în Szerémség.
Chiar în acest moment de blocaj, dovadă cinstită că metoda lui nu triumfa netulburat, cum ar sugera scrisorile de laudă din decembrie 1436, moare Sigismund, la 9 decembrie 1437, la Znojmo. Iacob pierde principalul lui protector regal chiar în mijlocul crizei celei mai grave a misiunii sale. Regina Elisabeta preia problema: pune arhiepiscopul de Kalocsa să ancheteze, îl citează pe arhidiaconul Simon la Buda, în fața arhiepiscopului de Esztergom, Pálóczy György, care-l reconciliază cu Iacob, Simon recunoaște că s-a purtat „nejust și necuvenit". La 11 mai 1438, arhiepiscopul, ca legat papal, ordonă tuturor parohiilor, mai ales din dieceza de Pécs, să proclame de la amvon dreptatea lui Iacob. Dar Iacob e chemat imediat la Conciliul de la Ferrara, iar abia la sfârșitul lui noiembrie 1438 papa decide să-l elibereze din funcția vicarială franciscană și să-l retrimită în Ungaria ca legat papal direct, o promovare, nu o revocare. La 1 decembrie 1438, exact doi ani, zi de zi, după raportul din tabăra de la Belgrad, papa emite un nou decret, de data asta unul protector: Iacob nu mai poate fi excomunicat de nicio autoritate ecleziastică locală.
Iacob revine în Szerémség în aprilie 1439. Găsește o rezistență și mai puternică decât înainte, tovarășii lui franciscani sunt persecutați și maltratați, mai ales la Kamoncz, până acolo încât cere forță armată. Regele Albert (succesorul lui Sigismund) emite decretul la 28 mai 1439, către arhiepiscopul de Kalocsa și judele țării, să-l sprijine pe Iacob împotriva „cetățenilor ostili" din Kamoncz. Forța armată sosește abia la sfârșitul lui iulie, regele mobilizează întreaga oaste a țării la tabăra de la Szalánkamen, iar la 10 august ajunge el însuși aproape de Kamoncz, la orașul Kabol.
Susținut acum de prelații și nobilii țării, Iacob trece la acțiune fermă: îl cheamă la tribunalul lui pe preotul din Bölcsény, Ujlaki Bálint, unul dintre traducătorii Bibliei Husite traducere începută, se pare, chiar în această comunitate, cu vreun deceniu în urmă. Refuzând să se supună, Iacob îl predă autorității laice, judele din Kamoncz, care-l aruncă în temniță. Dar partizanii lui, conduși de un croitor din Kamoncz, tot pe nume Bálint, ridică poporul, năvălesc la primărie și-l eliberează cu forța.
Un act de nesăbuință care a dus la ruptura definitivă între husiții maghiari din Szerémség și puterea regală. Fugă sau pedeapsă aspră: nu mai era altă alegere. Ujlaki Bálint și adepții lui, mai ales cei din Bölcsény, aleg fuga, probabil pe apă, trec noaptea, pe furiș, vadul de la Szalánkamen, coboară pe Dunăre, apoi urcă Siretul spre Moldova, ducând cu ei traducerea neterminată a Bibliei, pe care aveau s-o încheie la Trotuș, nu la Kamoncz.
De ce Moldova, și nu Bosnia sau teritoriile otomane, mult mai apropiate?
În 1431, marele duce lituanian Švitrigaila visase să devină rege al Boemiei și se aliase, pentru asta, cu taboriții cehi; aliat cu el era, în aceiași ani, și un voievod al Moldovei, episodul documentat deja prin scrisoarea lui Ryza din 1431 și cea a lui Oleśnicki din 1432. Vodă a primit atunci husiți în țara lui, fără nicio reținere. Zadarnic au protestat prelații catolici: regele polon era mereu gelos pe Sigismund și n-a alungat husiții din Moldova, iar voievodul moldovean s-a bucurat că țara lui capătă oameni pricepuți la agricultură și meșteșuguri.
Din 1432 până în 1439, a fost destul timp ca vestea despre această primire să ajungă la husiții din sudul Ungariei, și de aceea și-au îndreptat fuga tot spre acest regat. Moldova se afla, în plus, sub suzeranitatea regelui polon, iar regele polon și regele maghiar (Albert) erau chiar atunci în conflict deschis: n-aveau de ce să se teamă că puterea maghiară i-ar ajunge acolo. Iar husiții, pricepuți la viticultură, exact meseria husiților din regiunea vinicolă a Szerémului, erau primiți cu atât mai bucuroși.
Un detaliu demografic: fuga din 1439 n-a fost ca cele dinainte. N-au plecat doar bărbați, ci și femei; n-au plecat familii izolate, ci grupuri sudate prin mărturisirea comună de credință și prin persecuția comună. O asemenea comunitate nu se pierde ușor, cum se pierde un emigrant singuratic; poate supraviețui secole, în condiții defavorabile, și tocmai de aceea, dialectul și obiceiurile de azi ale ceangăilor, complet diferite de ale secuilor, nu pot proveni decât de la acești unguri din Szerémség, fugiți în 1439 de la Kamoncz și din împrejurimi.
Ce a urmat: vânătoarea reluată, într-o Moldovă care se sfâșia singură.
Franciscanii stricți n-au așteptat mult. Deja la 30 iunie 1440, un alt franciscan, Ujlaki Dénes, primește autorizația să-și aleagă tovarăși și să plece în „Szittyaország", Scythia, adică Moldova, să-i caute. Nu se știa încă precis unde sunt; abia până în 1442 s-a aflat sigur, iar Dénes a cerut atunci direct autorizația de a merge acolo, de a construi mănăstire, sperând că, fiind el însuși supus maghiar, voievozii nu-l vor vătăma.
Dar Moldova în care ajungeau acești căutători era departe de a fi un stat stabil. Un deceniu de măcel dinastic: izbucnește un război fratricid, Ștefan al II-lea îl orbește pe fratele lui, Iliaș, și domnește singur; în 1447 Ștefan e învins și ucis de Roman, fiul lui Iliaș; Iancu de Hunedoara îl alungă pe Roman la sfârșitul aceluiași an și-l pune domn pe Petru; nici asta nu ține, iar în 1450 Iancu îl ajută pe al doilea Bogdan să urce pe tron; anul următor, fratele lui, Petru Aron, îl ucide și pe acesta; Petru Aron voia pace cu Ungaria, dar un nepot îl hărțuiește constant, până când, în 1457, fiul lui Bogdan, Ștefan cel Mare, se așază pe tron atât de temeinic încât nimic nu-l mai clintește 53 de ani. Acest carusel sângeros explică, de ce franciscanii maghiari n-au putut, ani întregi, să se stabilească durabil în Moldova. Abia în 1474, când Ștefan cel Mare s-a împăcat deplin cu regele Matia și a cerut și primit ajutor unguresc împotriva turcilor, au putut, pe la 1475, să întemeieze mănăstirea de la Bacău.
O ultimă precizare, despre o dată.
Documentul care numește „inchizitor perpetuu" pentru Ungaria, Bosnia, Moldova, Valahia, Bulgaria și Serbia un anume Fabian de Bachia e datat, în transcrierea pe care o am, „21 ianuarie 1444, anul al paisprezecelea al pontificatului" lui Eugeniu al IV-lea. Karácsonyi citează, pentru autorizația aproape identică dată lui Bácsai Fábián (foarte probabil același om, latinizat diferit), data de 23 ianuarie 1445. Diferența se rezolvă, cred, fără să acuz vreo sursă de greșeală: pontificatul lui Eugeniu al IV-lea a început în martie 1431, deci „anul al paisprezecelea" acoperă martie 1444–martie 1445, iar o dată de 21-23 ianuarie, în stil florentin (anul nou începând la 25 martie, practică papală obișnuită a epocii), cade de fapt în ce am numi azi ianuarie 1445, nu 1444. Cele două documente sunt, aproape sigur, aceeași bulă și coincidența nu e întâmplătoare: se observă, pe baza altui indiciu independent (titlul cardinalicesc al lui Turrecremata, deținut doar 1439-1446), că exact la începutul lui 1445 s-au făcut pregătirile pentru convertirea husiților din Moldova.
Șase documente diplomatice, un an și jumătate de campanie propriu-zisă, trei dieceze plus Banatul, un papă, un arhiepiscop, doi episcopi și un arhidiacon toți scriindu-și, unii altora, cu satisfacție administrativă, despre condamnări la moarte. Pacea semnată în patru limbi la Jihlava, menită să închidă definitiv „chestiunea husită" a Europei, n-a stins nimic la marginea ei răsăriteană. L-a mutat doar, cu un ocol prin Szerémség, în josul Dunării și în susul Siretului, direct în Moldova, direct în brațele aceluiași principat care găzduia deja, la Bacău, un alt Iacob, celălalt Iacob, cel pe care aceeași biserică îl voia mort din 1431 și nu-l prinsese niciodată.
Următorul articol duce firul mai departe: bula pentru biserica franciscană de la Șumuleu, ridicată de Iancu de Hunedoara chiar la marginea Moldovei, „aproape de Țara Tătarilor", cea mai apropiată piatră pusă de Roma exact lângă locul unde acești fugari, se așezaseră.
Tolandosa