Românii din Vârșeț (Serbia) au participat pe 1 decembrie 1918 la Alba Iulia și au votat unirea cu România Mare
Unirea Transilvaniei cu României trebuie privită ca un întreg, nu fragmentar, deci și cu localitățile și teritoriile românești astăzi aflate în Ucraina, Ungaria sau Serbia. Românii care au participat la Albă-Iulia pe 1 decembrie 1918 și și-au exprimat dorința de unire au rămas în afara granițelor firești ale României Mari. Astfel, participarea românilor din Vârșeț la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 reprezintă un episod deosebit de complex din punct de vedere istoric și al interesului național.
Evenimentul a fost marcat de un context geopolitic tensionat, de acte individuale de curaj în fața trupelor de ocupație sârbe după plecarea armatelor dualiste și de o dorință profundă de unire națională, reflectată în documentele oficiale (credenționale) ale vremii. Contextul geopolitic din toamna anului 1918 era extrem de complicat pentru românii din vechiul imperiu dualist. În Banat au fost persecutați atât de austro-ungari, dar și de sârbi. În noiembrie 1918, după prăbușirea Imperiului Austro‑Ungar, întregul Banat istoric a devenit o zonă puternic disputată. În timp ce elitele românești organizau consiliile naționale române și gărzile naționale pentru a pregăti Unirea, trupele Armatei Regale Sârbe au trecut Dunărea și au ocupat militar vestul și centrul Banatului, inclusiv orașul Vârșeț, veche vatră de istorie românească.
Scopul acestei ocupații a fost asigurarea controlului sârbesc asupra regiunii înaintea Conferinței de Pace de la Paris. Comandamentul militar sârb din Vârșeț a privit cu ostilitate organizarea românilor și a încercat, prin mijloace administrative și militare, să blocheze deplasarea delegaților către Alba Iulia. Detalii prețioase despre calvarul și curajul delegației din Vârșeț ne sunt oferite de istoricul și publicistul bănățean P. Bizerea, în lucrarea sa autobiografică ”Românii din Banatul sârbesc la Alba Iulia. Amintiri din Vârșețul de la 1918”, un eseu excepțional în care sunt detaliate luptele românilor din Banatul de vest pentru a se uni cu țara mamă, România. Românilor nu le-a fost ușor să lupte pentru unire în aceste condiții vitrege. Blocada stațiilor de tren a fost o metodă a ocupantului sârb de a bloca accesul românilor la Alba Iulia.
Armata sârbă a instituit controale stricte în gara din Vârșeț și pe principalele artere rutiere. Românii prinși că dețineau mandate politice („credenționale”) riscau arestarea imediată la sfârșitul lui noiembrie 2018. (Mircea Măran, Românii din Banatul sârbesc în anii interbelici (1918-1941). Pagini de istorie culturală, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012) Fentarea punctelor de control a devenit o metodă de supraviețuire a ideii naționale. Memorialiștii epocii (precum avocat Coriolan Băran și P. Bizerea) menționează că principalul avantaj al românilor a fost necunoașterea geografiei locale de către soldații sârbi, sosiți recent din sudul Dunării. Delegații români, sprijiniți de țăranii din satele învecinate Vârșețului, au folosit drumuri de țară lăturalnice, căruțe cu fund dublu și călăuze pe jos pentru a trece dincolo de linia barierelor militare și a ajunge în zonele controlate de gărzile naționale române (spre Lugoj sau Timișoara), de unde au putut lua trenuri speciale spre Alba Iulia.
În ciuda opresiunii, cercul electoral Vârșeț a reușit să redacteze actele oficiale necesare pentru validarea delegaților în Sala Unirii. Din punct de vedere juridic, aceste documente (păstrate astăzi în patrimoniul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia) erau extrem de ferme. În timp ce unele regiuni lăsau textul mandatului la latitudinea discuțiilor din Adunare, pe credenționalele semnate de românii din Vârșeț și satele arondate s-a stipulat un mandat imperativ, astfel „delegatul a fost îndrumat de alegători să voteze unirea fără condițiuni cu România.” Acest detaliu subliniază poziția fără niciun echivoc a comunității românești, care refuza orice formă de compromis sau împărțire a Banatului. Conform cercetărilor istorice (inclusiv lucrările monografice ale istoricului Mircea Măran și volumele editate de Dumitru Tomoni privind credenționalele bănățene), delegația oficială din Vârșeț a fost compusă din lideri ecleziastici, intelectuali și reprezentanți ai clasei economice românești locale, precum Traian Oprea (1866–1947) — protopop ortodox al Vârșețului.
Lider spiritual al delegației, numit protopop în 1911, a fost principalul ctitor al catedralei ortodoxe române „Înălțarea Domnului” din Vârșeț (sfințită în 1913 de Miron Cristea). A asigurat autoritatea ecleziastică pentru validarea credențialelor. Instalat oficial ca protopop la Vârșeț în 1911 (după ce făcuse primii pași administrativi în zonă încă din 1907), Traian Oprea a primit o misiune extrem de dificilă. Deși în regiune existau numeroase sate pur românești, în orașul Vârșeț comunitatea română nu avea o parohie consolidată și niciun lăcaș de cult reprezentativ. Visul înaintașilor români a fost împlinit de protopopul Oprea, care a preluat ideea lansată în secolul al XIX-lea de cărturarul Nicolae Tincu Velia (revoluționar pașoptist).
Construcția catedralei a fost opera sa între 1910 și 1912. Prin eforturi financiare uriașe și strângeri de fonduri la care a participat întreaga comunitate românească bănățeană, a fost ridicată Catedrala Ortodoxă Română „Înălțarea Domnului” din Vârșeț. Sfințirea lăcașului de cult a fost oficiată în 1913 de episcopul Caransebeșului, Miron Cristea (viitorul prim patriarh al României). Această catedrală nu era doar o clădire, ci devenea cartierul general al identității românești din sudul Banatului.
Alți lideri români implicați au fost Petru Iștfan — delegat politic de drept, reprezentant de bază al cercului electoral Vârșeț, mandatat direct de adunările populare locale. Amintesc pe Lazăr Ciuta — delegat local, intelectual român din zonă, implicat activ în organizarea societăților culturale bănățene. Merită menționați și Ioan Baleta — trimis al comunității, reprezentant al românilor din mediul urban și rural adiacent Vârșețului, Valeriu Cârje — contabil și om de finanțe, un fruntaș economic român, strâns colaborator al protopopului Oprea și al Băncii „Luceafărul” din Vârșeț (pilonul financiar al românilor din zonă). Tototdată cercurile electorale Vârșeț și Moravița l-au delegat pe Virgil Voina din Vârșeț pentru a înmâna adunării de la Alba Iulia protocoalele și credenționalele acestor cercuri. Unele credenționale erau scrise de mână sau tipizate. Toate erau înscrise cu solicitarea fermă de a vota unirea cu România pe principiile wilsoniene.
Din păcate după 1919 asociațiile culturale din Vârșeț au fost interzise de autoritățile sârbe, iar liderii românilor au avut domiciliu forțat sau interdicții circa șapte ani, suferind mult în perioada interbelică. (Dumitru Tomoni, Pașaport pentru istorie. Credenționalele bănățene pentru Alba-Iulia, Timișoara, 2019, pp. 7 – 19) Azi, românii privesc Catedrala din Vârșeț ca o mărturie a românismului, care nu s-a împlinit pe deplin la 1 decembrie 1918 prin unirea cu România. Pe de altă parte, destinul protopopului Traian Oprea a urmat un curs firesc românesc. Acesta a rămas loial comunității sale din Vârșeț pe toată perioada interbelică, extrem de dificilă.
A continuat să păstorească parohia și să apere drepturile culturale ale românilor în fața tentativelor de asimilare până în 1938, când s‑a pensionat și s‑a retras la Timișoara, unde a decedat în 1947. Astăzi, memoria sa este vie în localitate, existând Fundația „Protopop Traian Oprea” din Vârșeț, care organizează evenimente culturale majore ale comunității românești din Voivodina.
Destinul post‑1918 al românilor din Vârșeț a fost astfel dramatic. Sârbii nu le-au iertat aderența la Marea Unire de la Alba Iulia. Votul entuziast de la 1 decembrie 1918 nu a putut anula realitatea geopolitică de pe teren.
Deși delegații s-au întors la Vârșeț considerându-se cetățeni ai României Mari, deciziile Marilor Puteri au fost diferite, cu complicitatea guvernului și a lui Ionel I. C. Brătianu, care dorea să facă Serbiei o favoare: să nu întindă granița României până la hotarul unui cartier al Belgradului. La pregătirile pentru Tratatul de la Trianon din 1920, autoritățile române au avut o atitudine ambivalentă.
Pe de o parte nu doreau să deranjeze Serbia, pe de altă parte cereau întreg Banatul. Astfel au jucat necredibil, iar în ciuda protestelor dure ale delegațiilor române (care solicitau întreg Banatul până la Dunăre și Tisa, conform promisiunilor Antantei din 1916), Banatul a fost divizat. Vârșețul, împreună cu o importantă comunitate istorică românească, a fost atribuit definitiv Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia).
Consider că prezența celor cinci delegați din Vârșeț în Sala Unirii rămâne o dovadă istorică că ruperea granițelor României după Primul Război Mondial s‑a făcut împotriva voinței libere exprimate a populației românești din acea regiune. Astăzi, românii din Vârșeț privesc cu nostalgie peste graniță la frații lor români, cu tristețea că pentru ei nu s‑au împlinit dezideratele străbunilor care au votat la 1 decembrie 1918 la Alba Iulia unirea cu România Mare.
Tolandosa