Steagul care nu s-a plecat
Era anul 1476. Norii grei se adunaseră deasupra cetății, iar clopotele băteau încet, vestind apropierea unei armate vrăjmașe.
În satul de la poalele dealului trăia Andrei, un băiat de doar paisprezece ani. Tatăl lui plecase alături de oastea lui Ștefan cel Mare, iar înainte de plecare îi spusese:
— Ține minte, fiule: uneori o țară este apărată nu doar cu sabia, ci și cu sufletul.
În ziua următoare, un călăreț rănit a ajuns în sat purtând steagul Moldovei. Era sfâșiat, iar omul abia mai respira.
— Ascundeți-l! Dacă steagul cade în mâinile dușmanilor, vor crede că am fost înfrânți...
Fără să stea pe gânduri, Andrei a luat steagul și l-a ascuns într-un stejar bătrân din pădure. Câteva ore mai târziu, soldații vrăjmași au năvălit în sat, căutând cu înverșunare steagul. Au răscolit casele, hambarele și fântânile, dar nu l-au găsit.
După câteva zile, vestea victoriei lui Ștefan cel Mare a ajuns în sat. Oastea se întorcea acasă, iar Andrei a ieșit din pădure purtând steagul curățat și cusut cu grijă de mama sa.
Când domnitorul l-a văzut, a coborât de pe cal și a luat steagul în mâini.
— Cine l-a păstrat?
— Eu, Măria Ta... dar nu singur. Tot satul l-a apărat.
Ștefan a zâmbit.
— Atunci să se știe că o țară nu este mare doar prin cetățile ei, ci și prin oamenii care nu își pleacă niciodată steagul.
Anii au trecut, iar Andrei a devenit unul dintre vitejii Moldovei. Dar ori de câte ori copiii îl întrebau care a fost cea mai mare faptă a lui, nu vorbea despre lupte, ci despre ziua în care un steag salvat a ținut vie speranța unui neam.
Adevăr istoric: În vremea lui Ștefan cel Mare, steagurile de luptă aveau o importanță uriașă. Ele erau simbolul oștii și al domnitorului, iar pierderea lor putea demoraliza soldații. De aceea, erau apărate cu prețul vieții.