Tu cu cine ai simțit ultima oară nevoia să fii complet sincer, lăsând la o parte orice mască, dar te-ai oprit de teamă?
Știi, dacă ar fi să mă pun în locul unui om și să vorbesc din propria mea experiență, cred că cel mai greu nu e să recunoști în fața lumii că te doare, ci să o recunoști în fața ta. Cu toții purtăm măștile alea bine șlefuite – că e vorba de job, de familie sau doar de imaginea aia de „om puternic care le duce pe toate” pe care ne-am construit-o în timp. O facem dintr-un instinct de autoconservare, ca să ne ferim de ochiul critic al altora.
Dar adevărul gol-goluț este că marea noastră singurătate nu se naște pentru că n-are cine să ne șteargă o lacrimă, ci pentru că ne izolăm în spatele unor personaje pe care nici noi nu le mai suportăm, dar pe care ne e frică să le dăm jos. Ne temem că, dacă ceilalți ne vor vedea vulnerabili, obosiți sau fără răspunsuri, ne vor întoarce spatele.
Dacă ar fi să-ți dau un sfat, așa, om la om, ți-aș spune să ai curajul să fii un pic mai blând cu propria ta imperfecțiune. Nu trebuie să te schimbi radical peste noapte și nici nu trebuie să te expuni în fața tuturor – asta ar fi o prostie, căci nu oricine merită acces la adevăratul tău suflet. Dar alege un singur om. Un singur om în care ai încredere și căruia, măcar o dată, să-i spui: „Băi, azi pur și simplu nu mai pot, sunt obosit și mi-e greu”.
O să vezi că cerul nu cade. Dimpotrivă, în clipa aia în care lași garda jos, se întâmplă o minune mică: te descarci de o tonă de plumb și realizezi că ceilalți nu te iubesc pentru că ești perfect, ci tocmai pentru că ești la fel de fragil și de rătăcit ca și ei. Acolo, în crăpătura aia mică de sinceritate, începe de fapt conexiunea reală.
sursa: tolandosa
Dezvoltare personala