A venit singur de la sat, cu un buchet de flori în mână. Când nepoata lui a coborât din metrou și l-a văzut, a început să plângă
Moș Gheorghe nu mai fusese niciodată cu metroul.
De fapt, abia dacă mai ajunsese de câteva ori în București.
Dar în dimineața aceea s-a trezit înainte să cânte cocoșii, și-a pus cămașa cea bună, sacoul vechi pe care îl purta doar la sărbători și a luat din curte câteva flori pe care le îngrijise toată vara.
Voia să-i facă o surpriză nepoatei lui.
Fata pe care o crescuse singur de când avea doar 6 ani.
Cu mulți ani în urmă, părinții ei muriseră într-un accident cumplit de mașină.
Într-o singură zi, copila rămăsese fără mamă și fără tată.
Iar bunicul ei, rămas și el cu durerea lui, o luase de mână și îi spusese:
— De azi înainte, cât oi mai putea eu, n-ai să fii singură.
Și s-a ținut de cuvânt.
A crescut-o într-o casă modestă de la marginea satului.
Dimineața îi făcea ceai.
Îi pregătea ghiozdanul.
Iarna o ducea la școală prin zăpadă, iar când nu avea bani de autobuz, mergeau pe jos.
Nu știa matematică prea multă.
Nu știa engleză.
Dar stătea lângă ea când își făcea temele și îi spunea mereu:
— Tu să înveți, tată. Să ajungi mai departe decât am putut eu.
Au fost și ani grei.
Ani în care socoteau fiecare leu.
Ani în care bunicul își cumpăra mai rar medicamentele doar ca ea să aibă bani pentru caiete, haine sau drumuri la oraș.
În sat, oamenii vorbeau.
— Cum o să se descurce singur cu fata?
— E bătrân, n-are de unde.
— Cine știe ce-o să se aleagă de ea...
Moș Gheorghe nu răspundea.
Își vedea de treabă.
Și de fată.
A dus-o până la liceu.
Apoi la facultate.
În ziua în care a plecat din sat, fata l-a îmbrățișat în poartă și i-a spus:
— Bunicule, într-o zi o să fii mândru de mine.
El a zâmbit.
— Eu sunt mândru de tine de când ai învățat să-ți legi singură șireturile.
Au trecut anii.
Fata a terminat facultatea.
S-a angajat.
A muncit mult.
Și, încet, a ajuns să conducă propria afacere.
Purta costume elegante, avea întâlniri, oameni care o așteptau la birou și o viață pe care bunicul nu și-ar fi imaginat-o niciodată pentru ea.
Dar, oricât de ocupată devenise, îl suna mereu.
— Ce faci, bunicule?
— Ce să fac, tată? Sunt pe aici.
Într-o zi, bunicul a hotărât să nu-i mai spună nimic.
A întrebat un vecin cum ajunge în București.
Și-a cumpărat bilet.
Și a plecat.
Când a ajuns la metrou, s-a cam încurcat.
A întrebat de două ori unde trebuie să coboare.
Ținea buchetul strâns în mână de parcă era cel mai de preț lucru din lume.
Când trenul a oprit în stație, el s-a apropiat de peron.
Ușile s-au deschis.
Oamenii au început să coboare.
Și, deodată, a văzut-o.
Nepoata lui.
În costum, cu geanta de serviciu pe umăr, grăbită, cu telefonul în mână.
A ridicat ochii.
Și l-a văzut.
Pentru câteva secunde a rămas nemișcată.
Apoi și-a dus mâna la gură.
— Bunicule?!
Moș Gheorghe n-a spus nimic.
Doar a ridicat puțin florile.
— Am zis să vin și eu să văd unde muncește fata mea...
Atât.
Femeia care vorbea zilnic cu oameni, care conducea ședințe și lua decizii importante, a început să plângă în mijlocul stației.
A lăsat geanta jos și a alergat la el.
L-a strâns în brațe exact ca atunci când avea 6 ani.
— De ce n-ai spus că vii?
Bătrânul a zâmbit.
— Păi ce surpriză mai era?
Oamenii treceau pe lângă ei.
Unii se uitau.
Alții zâmbeau.
Dar pentru ei doi parcă nu mai exista nimeni.
Mai târziu, ea le-a spus colegilor cine este omul acela simplu, venit de la sat cu un buchet de flori.
— El este omul căruia îi datorez tot ce sunt.
Bunicul a dat din mână.
— Lasă, tată, că tu ai învățat și ai muncit.
Dar ea știa adevărul.
Poate că ea își construise cariera.
Dar el fusese fundația.
El îi făcuse loc în viață atunci când viața îi luase, într-o singură zi, totul.
El îi fusese părinte.
Casă.
Siguranță.
Și familie.
Uneori, cei mai importanți oameni din viața noastră nu poartă costume scumpe și nu au funcții mari.
Uneori vin de la sat, cu palmele muncite, cu un buchet simplu de flori și cu o inimă în care te-au purtat toată viața.
Iar dacă mai ai un bunic sau o bunică lângă tine, nu aștepta o zi specială ca să-i spui cât a însemnat pentru tine.
Pentru că uneori cei care au făcut cel mai mult pentru noi sunt și cei care cer cel mai puțin în schimb.
DRAME