Bătrânul a ieșit în frig, la miezul nopții, tremurând în baston, doar ca să aprindă becul de la poartă. Când vecinul l-a întrebat de ce nu doarme, răspunsul a stors lacrimi întregului sat...
Duminică noaptea, ora 23:30. Ulițele satului erau deja scufundate într-o liniște adâncă, spartă doar de lătratul răzleț al câinilor și de vântul rece de toamnă, care anunța intrarea în sărbătoarea Sfintei Cruci. Toate ferestrele erau întunecate, oamenii odihnindu-se după o duminică lungă.
La casa cu numărul 40, ușa grea de lemn s-a deschis scârțâind. Nea Ilie, un bătrân de 78 de ani, gârbovit de anii de muncă la colectiv, a ieșit în curte trăgând un pulover vechi pe umeri. Se sprijinea greu în baston. A mers încet până la poarta de lemn de la drum și a apăsat pe întrerupătorul prăfuit, aprinzând singurul bec slab, deasupra intrării. S-a oprit acolo, în frig, sprijinindu-se de gard, privind fix în lungul uliței întunecate și pustii.
Din capătul străzii se întorcea Nea Vasile, un vecin de-al lui, de la schimbul doi de la pază. L-a văzut și s-a oprit mirat:
— „Măi Ilie, tu ce faci afară în frigul ăsta la miezul nopții? Nu te culci, omule? Ești bolnav, ai nevoie de ceva? De ce ai aprins becul la poartă?”
Bătrânul a zâmbit blând, dar ochii îi erau umezi, sticlind sub lumina gălbuie a becului:
— „Aștept, Vasile... Mi-a zis băiatul meu, Andrei, încă de miercuri la telefon, că duminica asta vine sigur acasă, să-mi aducă rețeta de la inimă și să stăm la un pahar de vin. O fi prins aglomerație mare pe Valea Oltului, știi cum e duminica seara cu mașinile de la București... Las becul aprins să vadă poarta când ajunge, să nu creadă că am adormit și să plece înapoi. Nu mă duc la somn până nu-l văd intrat în curte.”
Vecinul a înghițit în sec. O durere surdă i-a străpuns pieptul. Știa adevărul. Îl văzuse pe Andrei cu doar câteva ore în urmă pe internet. Fata lui Vasile îi arătase niște poze în care Andrei făcea grătar și bea bere alături de prieteni la o cabană la munte, răzând cu gura până la urechi. Nu era nicio aglomerație. Pur și simplu uitase. Își mințise tatăl bătrân ca să scape de el.
Vasile nu a avut inima să-i spună adevărul și să-i zdrobească singura speranță rămasă. I-a pus o mână pe umăr, reținându-și o lacrimă, și i-a zis încet:
— „Să dea Domnul să ajungă cu bine, Ilie. Intră în casă, că e frig. Vede el becul...”
Părinții sunt singurii oameni de pe pământ care îți găsesc scuze chiar și atunci când îi abandonezi! Ei nu dorm, te așteaptă, se roagă pentru tine și lasă lumina aprinsă, în timp ce tu stingi lumina amintirilor cu ei pentru o distracție de moment. Nu-i lăsați să aștepte la porți care nu se mai deschid! Timpul lor este limitat!