ÎN SEARA ÎN CARE S-A STINS LUMINA, BĂIATUL A DESCOPERIT CEVA CE NU ȘTIA DESPRE BUNICA LUI
Afară ningea.
În casă s-a auzit un pocnet și totul a rămas în întuneric.
— S-a luat curentul!
Băiatul s-a supărat imediat.
— Și acum ce fac?
Bunica a aprins lampa cu gaz.
— Acum așteptăm.
— Fără televizor?
— Fără.
— Fără nimic?
Bunica a râs.
— Chiar fără nimic n-am rămas.
A tras un scaun lângă masă și a luat cartea lui.
— Ce ai de învățat?
— O poezie. Dar e grea.
Bunica a privit pagina.
Apoi a început s-o spună.
De la primul vers până la ultimul.
Băiatul a rămas cu gura întredeschisă.
— De unde o știi?
— Am învățat-o când eram cât tine.
— Și o mai ții minte?
Bunica a zâmbit.
— Pe atunci n-aveam unde s-o salvez.
Și și-a atins fruntea.
Au mai vorbit.
Despre școală. Despre bunicul. Despre iernile în care zăpada ajungea până la gard.
După aproape două ore, becul s-a aprins.
Televizorul a pornit.
Băiatul s-a ridicat și l-a oprit.
— De ce? a întrebat bunica.
Copilul s-a așezat din nou lângă ea.
— N-ai terminat povestea.
Uneori trebuie să se stingă ceva în jurul nostru ca să observăm ce era aprins lângă noi tot timpul.
Ce poveste spusă de bunicii voștri ați vrea să mai auziți o dată?
Și în acea liniște spartă doar de sfârâitul slab al lămpii cu gaz, lumina nu s-a întors doar în becul din tavan, ci s-a aprins ceva mult mai adânc în sufletul băiatului. A înțeles atunci că adevăratele fișiere din viața bunicii nu aveau nevoie de ecrane, de parole sau de baterii. Erau scrise în tainița minții, păstrate cu o sfințenie pe care lumea de azi a uitat s-o mai prețuiască.
Pentru că asta lăsăm, la urma urmei, în urma noastră: nu gigabiți de amintiri digitale, ci ecoul pașilor pe prispă, mirosul de pâine coaptă, căldura unei palme bătătorite și poveștile spuse la lumina lămpii, atunci când lumea seoprește în loc.
Voi ce poveste ați da oricât să o mai auziți o dată, spusă cu aceeași voce blândă care v-a adormit în nopțile de iarnă?