Aici, în Țara Hațegului, la doar zece kilometri de vechea capitală romană Ulpia Traiana Sarmizegetusa, meșterii medievali au ridicat, la sfârșitul secolului al XIII-lea, o biserică folosind chiar blocurile de calcar, coloanele și pietrele funerare scoase din ruinele orașului roman aflat în apropiere — inclusiv, potrivit legendei, mormântul unui general roman capturat cândva de regele dac Decebal. Șapte secole mai târziu, biserica de la Densuș rămâne singurul lăcaș din România unde credincioșii se roagă, duminică de duminică, într-o clădire construită, la propriu, din rămășițele unei civilizații care a dispărut cu mult înaintea creștinismului însuși.
Biserica "Sfântul Nicolae" din Densuș, județul Hunedoara, este considerată, potrivit majorității istoricilor, cea mai veche biserică românească din piatră aflată încă în funcțiune — ridicată, se pare, chiar pe ruinele unei construcții romane din secolul al IV-lea după Hristos. Potrivit tradiției locale, locul ar fi găzduit inițial un templu roman dedicat zeului Marte, ridicat, la rândul lui, peste un altar mai vechi al dacilor, închinat lui Zamolxe — trei straturi succesive de credință, suprapuse pe aceeași bucată de pământ, de-a lungul a peste două milenii.
Cea mai controversată legendă a bisericii spune că aici ar fi fost înmormântat generalul roman Cneius Pompeius Longinus, comandantul garnizoanelor romane din Dacia, capturat de regele Decebal în anul 105 după Hristos. Potrivit povestirii, Decebal l-ar fi folosit pe Longinus pentru a-l presa pe împăratul Traian, iar generalul, refuzând să-și trădeze împăratul, s-ar fi sinucis prin otrăvire — după care Decebal, furios, i-ar fi spânzurat cadavrul chiar pe zidurile Sarmizegetusei, în fața romanilor, provocând un asalt final asupra cetății.
Interiorul bisericii păstrează picturi murale bizantine datând din secolul al XV-lea, vandalizate în trecut de cotropitorii turci, care le-au scos ochii sfinților reprezentați — un detaliu tulburător, vizibil și astăzi pe majoritatea icoanelor vechi. Una dintre puținele excepții rămâne icoana Mântuitorului, reprezentat, în mod cu totul neconvențional pentru arta bizantină, îmbrăcat în costum popular românesc — cea mai dragă imagine, spune preotul locului, dintre toate cele păstrate în lăcaș.
Te-ai întrebat vreodată cum poate o singură clădire să găzduiască, suprapuse, trei straturi succesive de credință diferite — un altar dac, un templu roman și o biserică creștină — construită, mai mult, direct din piatra funerară a unui general roman legendar, pentru ca, șapte secole mai târziu, aceeași biserică să rămână aproape pustie cea mai mare parte a zilei, la doar douăzeci de kilometri distanță de Mănăstirea Prislop, unul dintre cele mai populare locuri de pelerinaj din întreaga Transilvanie?
Preotul Alexandru Gherghel, care slujește la Densuș de aproape un deceniu și jumătate și locuiește într-o căsuță construită chiar la poalele bisericii, povestește că vestea lăcașului a ajuns departe: "Vin aici credincioși de peste tot, români, dar și mulți unguri, italieni, ba chiar și indieni sau japonezi" — vizitatori atrași, în egală măsură, de misterul arhitectural al clădirii și de legenda generalului roman îngropat sub aceleași pietre pe care le calcă astăzi.
Iar Biserica Densuș rămâne, la rândul ei, capătul cel mai stratificat al aceleiași povești pe care România o repetă de la un monument la altul: că uneori cel mai fascinant monument nu este cel construit dintr-o singură dată, într-o singură epocă, ci cel care poartă, în fiecare piatră a lui, memoria suprapusă a mai multor civilizații diferite, toate rugându-se, pe rând, în același loc.