Mamă, nu mai veni cu sacoșele tale ponosite, râd colegele de mine!
Maria s-a oprit in pragul usii cu sacoasa de rafie in mana.
Pentru o clipa, n-a mai stiut daca sa intre sau sa plece.
Ochii i s-au oprit pe fata ei, Andreea, care statea in usa camerei de camin, cu obrajii rosii de rusine si cu privirea nelinistita.
— Mama, nu mai veni cu sacosele tale ponosite… rad colegele de mine…
Vorbele acelea au cazut greu.
Mai greu decat toate diminetile in care femeia se trezise la 5 ca sa mearga la camp.
Mai greu decat anii in care spalase, muncise, stransese din dinti si numarase fiecare leu.
Maria nu spusese nimic.
Doar si-a strans mai bine de toarte sacoasa in care adusese ce putuse ea mai bun de acasa: o gaina gatita, cateva oua, branza, rosii din gradina, o bucata de cozonac si doua borcane cu zacusca.
Lucruri simple.
Dar duse cu dragoste.
— Am zis doar sa iti aduc ceva bun de mancare… a murmurat ea incet.
Andreea a oftat si s-a uitat in spate, spre colegele ei.
— Ti-am zis sa ma anunti inainte… Nu asa, mama… Nu aici, in felul asta…
Maria a dat usor din cap.
— Bine, mamă… am inteles.
Si i-a intins sacoasa.
Andreea a luat-o repede, aproape pe furis.
— Bine, lasa ca intru eu cu ea. Tu pleaca acum.
Maria a mai privit-o o clipa.
In fata ei nu mai era fetita care alerga desculta prin curte si o astepta la poarta cand venea de la munca.
Era o studenta frumoasa, aranjata, cu haine moderne, cu telefon scump si cu vorbe care, fara sa vrea, ajunsesera sa o doara.
— Bine, fata mamii… a zis doar atat.
Apoi s-a intors si a plecat pe holul caminului, cu pasii mici, ca si cum ar fi vrut sa deranjeze cat mai putin.
Andreea a inchis usa si a lasat sacoasa jos.
Una dintre colege a privit-o si a zambit usor.
— Era mama ta?
— Da, a raspuns Andreea sec.
Alta fata s-a uitat spre sacoasa.
— Ti-a adus de acasa, nu?
Andreea a ridicat din umeri.
— Da… ca de obicei.
Atunci colega ei, Ioana, a ramas cateva secunde tacuta.
Apoi a spus:
— Sa stii ca eu as da orice sa mai vina mama la usa caminului cu o sacosa, oricat de ponosita ar fi.
Andreea s-a intors spre ea.
— Cum adica?
Ioana si-a coborat privirea.
— Mama mea a murit cand eram in clasa a unsprezecea. De atunci n-a mai venit nimeni dupa mine, n-a mai adus nimeni nimic de acasa si n-a mai intrebat nimeni daca am ce manca.
In camera s-a facut liniste.
Andreea s-a uitat spre usa.
Apoi spre sacoasa lasata jos.
A vazut colturile carpite, materialul invechit, toartele tocite de atata purtat.
Si, deodata, n-a mai vazut o sacosa ponosita.
A vazut palmele mamei ei.
A vazut de cate ori femeia aia venise murdara de pamant de la gradina, dar se apucase imediat sa faca mancare pentru ea.
A vazut serile in care mama statea la masa si calcula cum sa-i trimita bani de camin, de carti, de drum.
A vazut geaca ei veche purtata ani la rand, doar ca Andreea sa aiba o haina buna de oras.
A vazut tot ce uitase.
Sau poate tot ce nu vrusese sa mai vada.
Fara sa mai spuna nimic, a luat telefonul si a iesit pe hol.
A sunat-o pe mama ei.
Maria abia coborase scarile caminului.
Cand a vazut numele fetei pe ecran, a raspuns repede.
— Da, mamă?
Andreea n-a putut vorbi cateva secunde.
Apoi vocea i s-a frant.
— Mama… unde esti?
— Am iesit din camin. Ma duc spre autobuz.
— Te rog… asteapta-ma.
Maria s-a oprit.
— Ce s-a intamplat?
— Te rog doar sa ma astepti.
Andreea a coborat scarile aproape fugind.
Cand a iesit in fata caminului, mama ei statea langa poarta, cu basmaua usor mutata de vant si cu mainile impreunate in fata.
Fata s-a dus direct la ea si a imbratisat-o strans.
Maria a ramas uimita.
— Ce-ai patit, mamă?
Andreea a inceput sa planga.
— Iarta-ma…
— Pentru ce?
— Pentru ce ti-am spus sus… Pentru cum m-am purtat… Mi-a fost rusine de lucrul care ar fi trebuit sa ma faca cea mai mandra.
Maria i-a mangaiat parul.
— Nu mai plange, mamă…
Dar Andreea plangea si mai tare.
— Tu ai muncit o viata intreaga pentru mine… si eu ti-am vorbit asa… doar pentru ca mi-a fost frica de ce spun colegele.
Maria a strans-o in brate.
— Esti tanara… mai greseste omul…
Andreea a dat din cap.
— Nu, mama. Tu n-ai gresit cu nimic. Eu am gresit.
A luat-o de mana si a privit-o in ochi.
— Hai inapoi sus.
— Pentru ce?
— Vreau sa te cunoasca toate colegele mele.
Maria s-a speriat putin.
— Lasa, mamă, nu trebuie…
— Ba da, trebuie.
Au urcat impreuna.
Cand au intrat in camera, Andreea si-a sters lacrimile si a spus cu glas tare:
— Vreau sa v-o prezint pe mama mea. Tot ce sunt astazi i se datoreaza ei.
Maria a ramas nemiscata.
Fetele din camera s-au ridicat si au salutat-o.
Iar Ioana s-a apropiat de ea si a spus:
— Sarut mana, tanti. Ce bine miroase din sacoasa…
Toate au zambit.
In cateva minute, borcanele au fost deschise, painea a fost pusa pe masa, iar camera mica de camin s-a umplut de miros de acasa si de o caldura pe care nicio mobila noua n-ar fi putut-o aduce.
Inainte sa plece, Maria a vrut sa-i lase Andreei niste bani.
Fata i-a impins usor mana inapoi.
— Pastreaza-i, mama.
— Cum sa-i pastrez?
— Pentru tine. Data viitoare vii iar. Si daca vrei, vii cu doua sacose.
Maria a ras printre lacrimi.
— Cu doua?
— Cu cate vrei tu. Si sa nu-ti mai fie niciodata rusine ca esti mama mea. Pentru ca mie n-o sa-mi mai fie rusine niciodata cu tine.
Uneori, copiii pleaca de acasa si cred ca lumea noua in care au intrat valoreaza mai mult decat locul din care au pornit.
Dar vine o zi in care inteleg ca iubirea adevarata nu vine in ambalaje frumoase.
Uneori vine intr-o sacoasa de rafie, purtata de mainile unei mame care a pus acolo tot ce a avut mai bun.
Iar cand intelegi asta, nu mai vezi o sacoasa ponosita.
Vezi dragostea.