Mi-am văzut tatăl cerșind la un colț de stradă, în orașul în care ajunsesem om cu funcție, și m-am făcut că nu-l cunosc — apoi am mers acasă și n-am putut mânca trei zile.
Crescusem greu. Tata băuse mulți ani, iar copilăria mea fusese un șir de seri în care mă ascundeam de el. Când am plecat de-acasă la optsprezece ani, mi-am jurat că n-o să mai am nimic cu el. Am muncit, am făcut carte, mi-am construit o viață curată la oraș, departe de rușinea de a fi "băiatul betivului din capătul satului". Mă întorsesem, în fine, un om respectat. Un om care își meritase locul.
Îl uitasem pe tata. Sau așa credeam. Auzisem, prin cineva, că rămăsese singur, că mama murise, că vânduse casa pe băutură și că plecase din sat, nu se știa unde. Nu-l căutasem. De ce l-aș fi căutat? Îmi făcusem pace cu gândul că omul acela nu mai există pentru mine.
Într-o zi de iarnă, grăbit spre o ședință importantă, l-am văzut. Stătea pe o bordură, în fața unui magazin, cu o căciulă întinsă în mână, cu barba albă și fața brăzdată, îmbrăcat în haine ponosite dar curate, cu o demnitate ciudată în felul în care ședea drept, în ger. Nu cerșea zgomotos. Stătea doar acolo, cu privirea în pământ, ca un om căruia îi e rușine de propria mână întinsă.
L-am recunoscut din prima. Era tata. Și, pentru o clipă, ochii ni s-au întâlnit. Am văzut cum tresare, cum ceva se aprinde în privirea lui, cum dă să-mi spună ceva. Iar eu... eu am întors capul. Am grăbit pasul. M-am făcut că nu-l cunosc. Am trecut pe lângă tatăl meu ca pe lângă un străin și l-am lăsat acolo, în frig, cu mâna întinsă și cu numele meu nerostit pe buze.
Doar cei care au întors vreodată capul de la cineva pe care ar fi trebuit să-l recunoască știu că unele lașități nu ți le iartă nimeni — nici măcar tu însuți, până la capătul zilelor.
Am ajuns la ședință. N-am auzit un cuvânt din ce s-a discutat. Îl vedeam pe tata, în ger, cum tresare când mă recunoaște, cum întoarce eu capul, cum rămâne singur. Acasă n-am putut mânca. Nici a doua zi. Nici a treia. Mă gândeam la copilul care fusesem, care, în ciuda tuturor relelor, tot își iubise tatăl. Mă gândeam că, oricât de mult greșise el față de mine, eu tocmai făcusem un lucru pe care el nu-l făcuse niciodată — mă lepădasem complet de sângele meu.
A patra zi m-am dus înapoi la colțul acela de stradă. Nu mai era. Am întrebat vânzătorii, oamenii, orice om. Nimeni nu știa. L-am căutat prin adăposturi, prin cantine sociale, prin toate colțurile orașului. Zile întregi. Săptămâni. Voiam doar să-i spun un singur lucru. Că-l recunoscusem. Că îmi pare rău. Că, în ciuda a tot, e tatăl meu.
Oare ce răni purtăm noi în noi de la părinții noștri, atât de adânci încât ajungem să întoarcem capul de la ei pe stradă — și ce fel de oameni devenim în clipa în care alegem să facem asta?
L-am găsit abia peste două luni. Într-un registru de la morgă. Murise de frig, într-o noapte, la câteva străzi de blocul meu cald. Îl trecuseră ca "bărbat neidentificat". Eu îl puteam identifica. Eu îi știam numele. Dar în singura zi în care a contat, m-am făcut că nu-l cunosc. L-am înmormântat cu numele lui adevărat și am pus pe cruce: "Tata. Iartă-mă." E singura scrisoare pe care i-am mai putut-o trimite. Și n-o s-o citească niciodată.
Drame