Muma pădurii ieșită la drumul mare, anii 2000, Gorj
S-a întâmplat în județul Gorj, în anul 1999/2000. Am o poveste din familie, despre muma pădurii. Unchiul meu încă de tânăr era șofer de dubițe, tiruri, făcea transport pe diferite mașini.
Într-o zi era plecat cu dubița cu marfă prin țară și îl prinsese noaptea pe drum, nu era singur, îl luase pe prietenul lui cu el, deciseră să se oprească să se odihnească și s-au oprit fix într-o pădure. Au spus că nu deranjează pe nimeni acolo, așa că se odihnesc până dimineață, apoi își continuă drumul. Nu aveau loc în dubiță să doarmă, așa că au ieșit afară, și-au făcut un foc, și-au pus pături, haine pe jos, nu era așa frig pentru că era vară. Povestind, au băut și câteva beri, apoi pe la miezul nopții au decis să se culce.
Unchiul meu adormise primul și dintr-o dată îl aude pe prietenul lui, îl trezise ca să îi spună că e o femeie înaltă și frumoasă cu părul lung și negru care îi atârnă peste sâni și stă și plânge lângă un râu ce curgea lângă ei, unchiul meu adormit îi spusese să îl lase în pace că are vedenii de la băutură, că e beat, dar prietenul lui tot insista să se trezească să meargă să vadă ce e cu ea.
Atunci unchiul meu s-a trezit și uitându-se spre râu a rămas încremenit, chiar era o femeie frumoasă așa cum o descrise prietenul lui și da, plângea, dar avea un plânset atrăgător, parcă te ademenea la ea.
Aceștia nu au mers la ea, de frică, dar au strigat-o, aceasta când i-a auzit, dar a văzut că ei nu merg la ea, s-a oprit din plâns, și-a lungit picioarele și a sărit peste râu, atunci s-au speriat, au lăsat totul și au urcat în dubiță, le-a sărit și beția și alcoolul din ei.
au blocat ușile din interior cu o mână tremurândă și s-au ghemuit în cabina strâmtă, cu ochii pironiți în parbriz. Pădurea, până atunci doar o masă tăcută de umbre și foșnete inofensive, căpătase deodată o teroare palpabilă.
Femeia – sau orice ar fi fost arătarea aceea – nu a dispărut imediat. Din cabina dubiței, urmărind-o cu sufletul la gură, au văzut-o cum se plimba pe celălalt mal, cu pași nefirești de lungi, plutind parcă deasupra pietrelor și a vegetației. Plânsul îi încetase, transformându-se într-un șopot subțire, un fel de mormăit gutural care părea că vine de pretutindeni și de nicăieri în același timp. Se uita fix spre mașină, iar lumina lunii îi scotea în evidență părul negru ca tăciunele, care îi cădea în șuvițe grele peste piept.
După câteva minute care li s-au părut ore în șir, silueta s-a întors lent și s-a făcut nevăzută în desișul întunecat al pădurii, înghițită de ceața subțire care începuse să se ridice dinspre albia râului.
Deși afară era miezul verii, în cabină se instalase un frig de gheață. Niciunul dintre ei nu a mai îndrăznit să închidă ochit până la ivirea zorilor. Au stat împietriți, ascultând fiecare creangă care pârâia și fiecare adiere de vânt.
Abia când primii raze de soare au străpuns coroanele copacilor, risipind umbrele nopții, unchiul a dat la cheie. Motorul a pornit cu un urlet binevenit, iar dubița a rupt-o din loc pe drumul forestier, lăsând în urmă cenușa stinsă a focului, păturile abandonate și o frică pe care nicio rută de transport prin țară n-a mai reușit să le-o șteargă din minte vreodată.
Până în ziua de azi, când vine vorba de opriri nocturne pe marginea drumului, unchiul preferă să meargă kilometri întregi până la prima benzinărie luminată sau până într-o parcare aglomerată. O a doua întâlnire cu „muma” din codrii Gorjului e un risc pe care nu vrea să și-l mai asume niciodată.