Poate că una dintre cele mai dificile pierderi ale vârstei de mijloc nu este pierderea tinereții. Ci a credinței că undeva, în viitor, ne așteaptă o viață completă.
Mi-a venit în minte recent basmul lui Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, și m-am gândit cât de mult seamănă cu anumite momente dintr-un proces terapeutic.
Este un basm straniu. Copilul refuză să se nască. Acceptă să vină pe lume doar după ce primește promisiunea imposibilă a unei existențe fără lipsă, fără îmbătrânire și fără sfârșit.
Făt-Frumos pornește în căutarea acestei promisiuni și ... chiar o găsește. Ajunge într-un tărâm în care timpul nu mai curge. Unde nimic nu se pierde. Nimeni nu îmbătrânește. Un loc în care moartea nu există.
Mă întreb dacă nu există ceva din această promisiune și în felul în care pacienții investesc uneori terapia. Ca o consecință firească a speranței.
Terapia începe ca rezultat al unei suferințe psihice reale. Există conflicte, inhibiții, vinovății. Există obiecte interne care critică, compară, cer și interzic. Sunt ani întregi în care viața este trăită sub semnul unui „încă nu”. Nu ești suficient de bun. Sau de pregătit. Nu ai încă voie. Nu poți. Deocamdată.
Iar terapia devine locul unei lupte autentice cu aceste instanțe. Spațiul în care începi să respiri. Să dorești. Să te miști. Unde încetezi să mai fii sclavul propriilor tăi cerberi lăuntrici.
Dar în același timp se înfiripă o speranță. Discretă și poate greu de conștientizat. Anume că dincolo de acești paznici se află, în sfârșit, viața. Cea adevărată. Viața mare. Care va compensa tot ce nu a fost cândva. Întreaga dorință amânată. Și pofta de viață ținută atâta amar de timp în lesă. Toate posibilitățile suspendate. Și bucuriile puse deoparte pentru mai târziu.
Discursul interior este ani la rândul: întâi trebuie să mă înțeleg. Să mă vindec. Să mă eliberez. Abia apoi va începe. Totul!
Există ceva profund isteric în această organizare a speranței. Nu acum. Mai târziu. După ce. Când voi fi. Când voi avea. Când mă lămuresc. Atunci.
Iar terapia însăși riscă să devină, uneori, spațiul în care această promisiune este păstrată vie și nealterată. Un refugiu. Un loc între paranteze. Un tărâm al tinereții fără bătrânețe psihice, în care încă ne pregătim veșnic pentru viață.
Și atunci unul dintre momentele delicate ale terapiei este cel al întâlnirii cu timpul. Clipa în care începe să se destrame credința că dincolo de toate obstacolele așteaptă paradisul.
Pentru că terapia poate slăbi puterea obiectelor interne. Ea lărgește spațiul libertății și face viața mai vie. Dar nu suspendă timpul. Nu anulează finitudinea. Nu întoarce anii înapoi. Nu redeschide posibilitățile închise. Nu restituie integral ceea ce nu a fost trăit.
Adevărata întâlnire a lui Făt-Frumos cu moartea în basmul lui Ispirescu nu are loc atunci când el se preface în țărână. Ea începe când descoperă că timpul nu l-a așteptat. Că lumea nu a stat pe loc. Între timp părinții au murit, împărăția a dispărut, iar viața s-a scurs fără el.
Acesta este unul dintre doliile tăcute ale maturității. Nu doliul după tinerețe, cel la nivel manifest. Ci doliul după credința că există o viață viitoare care ne va despăgubi pentru cea pe care nu am trăit-o până acum. Că undeva, după încă o transformare, după încă o înțelegere, după încă un pas, ne așteaptă în sfârșit tărâmul făgăduinței.
Dar dincolo de cerberi nu se află paradisul. Se află lumea. Cu limitele, timpul, pierderile, dar și libertatea ei. Una mai puțin grandioasă decât a sperat pacientul. Mai puțin infinită sau spectaculoasă. Dar mai reală.
Asta naște tristețe. Apare o perioadă de doliu în terapie. Doliul dureros al acestei iluzii.
La finalul căruia se poate trezi în cele din urmă o poftă mai simplă și mai autentică de viață. O dorință de a nu mai amâna existența în numele unei alte existențe care urmează să înceapă cândva. Pentru că oricât de seducătoare ar fi promisiunea tinereții fără bătrânețe, viața se petrece întotdeauna aici. În timpul care trece. Nu undeva, în afara lui.
DRAME