Contele Dracula dincolo de mit: Vlad Țepeș, prizonierul politic din turnul de la Visegrád
Numele său evocă, în conștiința universală, imaginea unui vampir nemuritor, o creatură a nopții născută din imaginația gotică a lui Bram Stoker. Dar, dincolo de ceața groasă a mitului literar și a legendelor sângeroase despre tragerea în țeapă, se ascunde o realitate istorică infinit mai complexă, marcată de o tragedie politică profundă. Adevăratul „Dracula” nu a fost o creatură supranaturală, ci un voievod creștin disperat, prins în jocurile de putere nemiloase dintre Imperiul Otoman și Marile Puteri creștine ale Europei Centrale. Iar cea mai întunecată și mai ignorată perioadă din viața sa nu este cea a domniilor sale autoritare, ci cea a lungului său captivitate ca prizonier politic în fortăreața maghiară de la Visegrád, un episod care demonstrează modul în care un erou anti-otoman a fost transformat, prin propagandă și trădare, într-un monstru necesar geopoliticii timpului său.
Pentru a înțelege drama de la Visegrád, trebuie să ne întoarcem în anul crucial 1462. Vlad Țepeș, aflat la apogeul puterii sale militare, declanșase o campanie fulgerătoare împotriva turcilor la sud de Dunăre, culminând cu legendarul „Atac de Noapte” de lângă Târgoviște, o acțiune de gherilă care a semănat teroare în tabăra sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Deși izbânda militară a fost incontestabilă, Țepeș se afla într-o poziție strategică imposibilă. Resursele Țării Românești erau epuizate, boierii interni complotau împotriva autorității sale centralizate, iar fratele său, Radu cel Frumos, sprijinit de otomani, revendica tronul cu o armată proaspătă. În acest context disperat, singura speranță a voievodului era aliatul său teoretic, regele Ungariei, Matia Corvin. Țepeș s-a retras spre Transilvania, așteptând ajutorul militar promis de suveranul maghiar pentru a continua cruciada creștină. Ajutorul nu a mai venit niciodată; în schimb, a venit trădarea.
Regele Matia Corvin se afla el însuși într-o dilemă politică majoră. Primise sume considerabile de bani de la Papalitate și de la Veneția pentru a finanța o cruciadă anti-otomană, bani pe care îi folosise în mare parte pentru a-și consolida puterea internă și pentru a purta războaie în Boemia, nu împotriva turcilor. Eșecul său de a-l sprijini pe Țepeș risca să expună această deturnare de fonduri și să-i ruineze reputația de „Apărător al Creștinătății”. Soluția sa a fost una de un cinism politic absolut: sacrificarea lui Vlad Țepeș. Voievodul a fost arestat în toamna anului 1462, în apropiere de Rucăr, de către trupele maghiare, sub acuzația falsă de înaltă trădare. Pentru a justifica acest act în fața Europei creștine, cancelaria regală de la Buda a orchestrat o campanie de propagandă fără precedent, folosind scrisori falsificate care sugerau că Țepeș ar fi complotat cu sultanul împotriva Ungariei, o absurditate logică având în vedere acțiunile sale anterioare.
Astfel, eroul de la Târgoviște a fost escortat sub pază strictă și întemnițat în turnul Solomon din fortăreața Visegrád, situată pe malul drept al Dunării, la nord de Buda. Aici, timp de aproximativ 12 ani, între 1462 și 1474 (sau 1475), Vlad Țepeș a trăit realitatea cruntă a unui prizonier politic de lux. Visegrád nu era o simplă temniță insalubră, ci o reședință regală fortificată, unde Țepeș era ținut sub observație, dar i se permitea un anumit grad de libertate controlată. Mărturiile vremii sugerează că statutul său s-a schimbat pe parcursul anilor, trecând de la o izolare severă la o formă de arest la domiciliu. Aici, departe de câmpurile de bătălie, voievodul s-a aflat într-un exil forțat, fiind un pion pe o tablă de șah geopolitică pe care nu o mai putea controla.
Captivitatea de la Visegrád a fost, de asemenea, perioada în care s-a consolidat „legenda neagră” a lui Dracula. Pentru a-l menține discreditat, propaganda maghiară a încurajat răspândirea povestirilor populare săsești din Transilvania, care detaliau cruzimile sale, exagerându-le și transformându-le într-un portret al unui tiran sadic și nebun. Se spunea, printre altele, că și în timpul captivității, Țepeș se distra prinzând șoareci și păsări pentru a le trage în țeapă în interiorul turnului său, o imagine menită să demonstreze o patologie incurabilă. Aceste manuscrise germane și slave, circulate intens în Europa Centrală, au pus bazele imaginii de monstru care, secole mai târziu, avea să-l inspire pe Bram Stoker. Turnul de la Visegrád a devenit, astfel, nu doar o închisoare fizică, ci și creuzetul în care realitatea istorică a unui lider autoritar s-a topit în ficțiunea sângeroasă a unui mit.
Soarta lui Vlad Țepeș a rămas legată de interesele lui Matia Corvin. El a fost eliberat abia în momentul în care contextul geopolitic s-a schimbat radical. Creșterea amenințării otomane și necesitatea unui lider militar experimentat și nemilos la granița sudică a Ungariei l-au determinat pe regele Matia să-l reabiliteze pe „monstrul” pe care îl crease. Țepeș a fost eliberat, forțat să se convertească la catolicism pentru a pecetlui alianța și chiar căsătorit cu o rudă a regelui, înainte de a fi trimis într-o a treia domnie în Țara Românească, în 1476, o domnie scurtă și tragică, finalizată cu asasinarea sa misterioasă. Perioada Visegrád rămâne, prin urmare, un capitol esențial pentru înțelegerea adevăratului Vlad Țepeș: nu un vampir, ci un lider medieval tragic, o victimă a realpolitik-ului, a cărui transformare în mit a început nu din cruzimile sale, ci din necesitatea politică de a ascunde o trădare.