În 1988, la Galați se producea atât oțel cât în toată Austria, un singur combinat românesc generat 8,2 milioane de tone pe an

 


În 1988, la Galați se producea atât oțel cât în toată Austria - un singur combinat românesc generat 8,2 milioane de tone pe an.


Totul a început în 1958. La Plenara Partidului Muncitoresc Român se punea pe masă o idee uriașă - construirea celui mai mare combinat siderurgic din sud-estul Europei. România voia să iasă de sub dependența totală față de Moscova. Voia să producă propria materie primă pentru industria grea. Voia să fie autonomă.


Dar Moscova nu era de acord. Nikita Hrușciov, liderul sovietic, avea alte planuri pentru România. Împreună cu Cehoslovacia și Germania de Est - state mult mai industrializate - voia ca partea sudică a CAER-ului să se specializeze pe agricultură. România să rămână furnizor de cereale și fructe. Combinatul era privit ca o sfidare directă.


Gheorghe Gheorghiu-Dej a refuzat ferm. Era născut la Bârlad, dar avea rădăcini la Galați. Voia personal ca orașul moldovean să fie transformat într-un colos industrial. Decretul de construcție era adoptat în iulie 1960, la puțin timp după Congresul al VIII-lea al partidului care aprobase investiția masivă.


Moscova refuza finanțarea. Un gest ostil politic, dar care forța România să caute ajutor în Occident. Pentru prima oară după război, București-ul negocia credite cu țări capitaliste. Franța, Anglia, Germania de Vest ofereau tehnologie și împrumuturi. Era începutul deschiderii economice spre Vest.


Dezbaterile interne despre amplasarea combinatului erau aprinse. Mulți voiau o localizare lângă Marea Neagră - Constanța, Năvodari sau Mangalia. Acolo ar fi fost mai ușor transportul minereului de fier prin port. Dar Gheorghiu-Dej s-a impus. Galațiul, orașul natal al copilăriei sale, trebuia să fie transformat.


Martie 1961. Construcția începea oficial. Peste 12.000 de muncitori erau aduși din satele Moldovei și Munteniei. Era o migrație în masă fără precedent. Oameni care nu văzuseră niciodată o fabrică în viața lor ajungeau să construiască un gigant industrial. Învățau pe loc, de la ingineri români și străini.


Aprilie 1963. Începea construcția primei unități semnificative de producție - Laminorul Nr. 1. Tehnologia folosită era din anii 1960-70, comparabilă cu combinatul de la Nova Huta din Polonia. Furnale gigantice. Oțelării cu funcționare continuă. Linii de turnare. Mașini de rulare la cald și la rece.


Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ce însemna transformarea unui oraș port de provincie într-un colos industrial în doar 8 ani - întregi generații de familii mutate definitiv, un oraș întreg reorganizat în jurul unui singur obiectiv.


14 septembrie 1966. Ora 17:56. Nicolae Ceaușescu tăia panglica de inaugurare a Combinatului Siderurgic Galați. Gheorghiu-Dej murise în 19 martie 1965, fără să-și vadă visul împlinit. Succesorul său prelua proiectul ca pe o moștenire strategică. Combinatul devenea simbolul politicii de independență față de URSS.


15 iulie 1968. Prima șarjă de oțel ieșea din Oțelăria Nr. 1. Era momentul de mândrie națională. După ani de construcții, România producea oficial propriul oțel industrial. Combinatul intra în regim de producție continuă. Expansiunea următorilor 20 de ani era fulminantă.


Creșterea era constantă. În 1972 combinatul avea deja 40.000 de angajați. Cu unitățile industriale din vecinătate, numărul depășea 50.000 de oameni. Galațiul se transformase radical. Un studiu din 2011 arăta că două treimi din populația orașului lucrase la combinat sau în fabricile asociate. Era practic un "oraș-combinat".


Infrastructura se dezvolta împreună cu combinatul. Cartiere întregi construite pentru muncitori. Școli, grădinițe, spitale. Stadion propriu - "Stadionul Oțelul". Ziarul local dedicat. Policlinică. Mese calde pentru toți salariații. Era un sistem integrat, complet, care oferea totul angajaților săi.


În anii '70, Galațiul fabrica 70% din producția națională de oțel a României. Exportul era masiv - în toată lumea. Combinatul Siderurgic de la Galați a fost pe locul 6 mondial la producția de tablă groasă. Era o realizare remarcabilă pentru o țară de mărimea României.


Produsele specifice erau tabla groasă de oțel - folosită pentru construcții navale, poduri metalice, recipiente industriale, structuri mari. Combinatul avea două aglomeratoare, două furnale cu funcționare continuă, două oțelării, trei linii de turnare, mașini de rulare, o secție de placare cu zinc, o fabrică de var.


Oțelul galațian ajungea în construcțiile din Germania de Vest, Franța, Anglia, Italia. Poduri feroviare, nave petroliere, macarale portuare. Recipiente industriale pentru industria chimică. Chiar și componente pentru industria aerospațială. Calitatea era verificată conform standardelor internaționale cele mai riguroase.


1988. Anul recordului absolut. Combinatul atingea maximul istoric al producției - 8,2 milioane de tone de oțel, în valoare de 7,2 miliarde de dolari. Era o cifră astronomică. Întreaga Austrie producea aproximativ aceeași cantitate la acea vreme. Un singur combinat românesc egala producția unei țări occidentale.


1989. Ultimul an comunist. Producția combinatului atingea 8,2 milioane de tone - 90% din producția națională de oțel a României (9,05 milioane tone totale). Era vârful absolut. Dar coloșul industrial ascundea probleme serioase. Productivitatea reală era mult sub standardele occidentale. Poluarea era devastatoare.


Te-ai întrebat vreodată cum e să trăiești într-un oraș unde aerul miroase constant a fier topit, unde apele Dunării se decolorează de la deversări industriale, unde solul absoarbe metale grele care intră în lanțul alimentar? Pentru că acesta era prețul plătit zilnic de gălățeni pentru "mândria națională" din combinat.


Decembrie 1989. Regimul comunist cădea. Economia comandată se prăbușea peste noapte. Relațiile economice bilaterale cu țările est-europene dispăreau. Clienții tradiționali - URSS, Cehoslovacia, RDG - dispăreau ca entități economice. Combinatul rămânea cu producția în stoc, fără cumpărători.


1990. Ironie amară. Numărul angajaților creștea din nou spre 50.000, deși producția nu avea cumpărători. Statul mențea artificial locurile de muncă pentru pacea socială. Salariile se plăteau prin împrumuturi și subvenții. Combinatul aluneca rapid în pierderi uriașe.


1991. Combinatul era transformat în societate pe acțiuni sub numele "Sidex Galați". Devenea oficial companie comercială. Guvernul Petre Roman îl lăsa să se descurce singur pe piață. Directorii sidexului începeau să vândă tabla sub prețul de producție pentru a plăti salariile. Pierdere la fiecare kilogram vândut.


Se dezvolta un sistem clientelar catastrofic. 1.400 de firme căpușă se îmbogățeau de pe urma combinatului între 2000-2001. Intermediari cu relații politice cumpărau oțelul la prețuri derizorii și îl revândeau la prețuri mari internaționale. Combinatul genera profituri imense, dar toate plecau prin firmele căpușă.


2001. Momentul privatizării. Combinatul producea pierderi de 1 milion de dolari pe zi. Avea datorii istorice de 3 miliarde de dolari. Era cea mai mare "gaură neagră" a bugetului statului român. Guvernul Adrian Năstase decidea să-l vândă de urgență - prăbușirea lui ar fi declanșat criza economică a întregii țări.


Noiembrie 2001. LNM Holdings NV, compania indianului Lakshmi Mittal, cumpăra combinatul. Prețul - doar 70 de milioane de dolari. Datoriile istorice erau șterse. Tranzacția includea angajamente investiționale de 351 milioane dolari și capital de lucru de 100 milioane dolari. Era cel mai controversat transfer industrial din România postcomunistă.


O glumă circula în acei ani - Luis Figo fusese cumpărat de Real Madrid la un preț mai mare decât întreg Combinatul Sidex Galați. Comparația reflecta percepția populară că România vindea coloșii industriali pe nimic. Decăpușarea firmelor intermediare transforma combinatul imediat în profit. În 2 ani, Sidex era profitabil fără investiții majore.


2006. Mittal Steel fuziona cu Arcelor. Combinatul primea numele ArcelorMittal Galați. Numărul angajaților scădea constant - de la 27.600 în 2001 la 8.700 în 2011. Producția se stabiliza la 3,5 milioane tone anual - sub jumătate din nivelul din 1988. Modernizări tehnologice reduceau forța de muncă necesară.


2019. Compania britanică Liberty House, a miliardarului Sanjeev Gupta, cumpăra combinatul împreună cu alte 6 unități europene. Preț - 740 milioane euro. Combinatul primea numele actual "Liberty Galați". Părea începutul unei noi epoci de stabilitate. Nu avea să fie așa.


2021. An excepțional pentru Liberty Galați. Cifra de afaceri de 2,4 miliarde RON (492 milioane euro). Rezultate care nu mai fuseseră atinse din 2008. Părea că gigantul renăștea. Dar criza energetică care urma avea să lovească devastator.


2025-2026. Probleme uriașe la combinat. Angajații în șomaj tehnic fără salarii de luni întregi. 3.000 de oameni afectați. Compania intra în concordat preventiv - procedură menită să evite insolvența. Guvernul pregătea declararea combinatului ca obiectiv de importanță strategică.


Februarie 2026. România anunța licitația pentru vânzarea Liberty Galați la un preț de pornire de 690-709 milioane de euro. Oțelul devenise resursă critică pentru infrastructură și industria apărării. După aproape 60 de ani de la inaugurare, combinatul căuta din nou un proprietar.


Astăzi, combinatul din Galați mai are doar 5.000 de angajați și aproape 2.000 de colaboratori. Dar afacerile sale generează încă 50.000 de locuri de muncă la nivel național. Reprezintă 80% din exporturile județului Galați și aproape 30% din PIB-ul județean. E încă, la scară redusă, un pilon al economiei locale.


Două treimi din producția actuală merge către export - Orientul Mijlociu, Africa de Nord. Furnalul 5 este singurul care mai funcționează dintre cele 6 construite în perioada de glorie. Restul au fost tăiate la fier vechi sau sunt nefuncționale. Un simbol trist al declinului industrial românesc postcomunist.


Galațiul de astăzi, odată cu orașul de 320.000 de locuitori din 1989, numără doar 217.000 de oameni. Migrația spre Vest, îmbătrânirea populației, reducerea combinatului. Toate au contribuit la această depopulare. Strada Siderurgiștilor, cândva plină de muncitori cu căști de protecție, e acum pe jumătate goală.


Astăzi, când vedem fotografiile alb-negru cu cele 6 furnale funcționând simultan și cu cele 50.000 de oameni lucrând în schimburi non-stop, înțelegem cât de mult s-a pierdut. Combinatul Siderurgic Galați nu a fost doar o fabrică - a fost simbolul încrederii unei țări că poate construi singură, contra tuturor, un colos industrial care să concureze cu cei mai mari din Europa.

Trimiteți un comentariu

Părerea ta contează! Lasă un comentariu 🤗 Nu uita să distribui acest material (100% Made în România 🇷🇴)

Mai nouă Mai veche