Era o dimineață de luni după Rusalii, cu un soare blând care abia urcase peste acoperișurile de tablă ale satului și cu o liniște de după sărbătoare în care se auzeau cocoșii și motoarele mașinilor care plecau una câte una spre autostradă. Drumul asfaltat ce traversa centrul comunei se umpluse din nou de numere de Spania, Italia, Franța, ca în fiecare an după vacanța de vară, când satele din Moldova se goleau la loc de oameni și rămâneau doar bătrânii și câinii.
La capătul uliței a treia, în fața unei case cu geamuri mici și cu trandafiri urcători pe gard, stătea Tanti Mărioara. Avea 71 de ani, părul alb prins în coc și un șorț de casă pe care uitase să îl scoată, pentru că dimineața fusese grăbită să împacheteze mâncare pentru drum: sarmale în oală de email, cozonac în pungă de nailon, slănină afumată învelită în hârtie. Toate pentru Ionuț, băiatul ei, care muncea pe șantier în Valencia de șapte ani și venise acasă zece zile.
Zece zile în care casa se umpluse de zgomot și de miros de mâncare gătită, în care dormise cu ușile deschise ca să audă cum respiră copilul ei în camera alăturată, în care uitase că o dor genunchii.
Acum stătea la poartă și îl privea cum leagă bagajele pe portbagajul exterior al mașinii. Cu el era și Simona, soția lui, o femeie de treizeci și doi de ani pe care o adusese acasă pentru prima oară. Simona stătuse cei zece zile cu telefonul în mână și zâmbise politicos la masă fără să mănânce mai nimic, spunând că e pe dietă. Nu ajutase la nimic în casă. Nu întrebase nimic despre sat, despre vecini, despre cum petrecuse bătrâna iarna.
Tanti Mărioara nu spusese nimic. Gătise, strânsese, zâmbise și ea.
Acum, când Ionuț venise la poartă să o îmbrățișeze de rămas bun, bătrâna nu se mai putu stăpâni. Îl strânse de umeri și plânse, fără să facă zgomot, dar cu tot corpul.
— Mai rămâi o zi, îi șopti. Că după ce pleci, nu mai e nimeni.
Simona, care stătea lângă mașină cu geanta pe umăr, se încruntă.
— Ionuț, hai că avem rezervare la hotel în Iași diseară și mâine dimineață zborul. Nu ne mai încurca cu bocitul, te rog. I-am lăsat bani pe masă, ce mai trebuie?
Bătrâna ridică privirea dar nu răspunse.
— Simona, spuse Ionuț fără să se întoarcă spre ea, du-te și stai în mașină.
— Serios? Iar faci scenă?
— Du-te în mașină.
Se făcu o tăcere. Simona suspină ostentativ, deschise portiera și se urcă, trântind-o.
Ionuț rămase câteva minute la poartă cu mama lui, fără să vorbească. Îi ținea mâinile în palmele lui și se uita la ele, la degetele noduroase, la inelul de argint pe care îl purta de cincizeci de ani, la pielea subțiată de vreme.
Apoi se întoarse spre mașină. Deschise portbagajul, scoase trolierul Simonei, cel nou, cumpărat din duty free, și îl puse pe marginea drumului. Deschise portiera ei.
— Coboară.
Simona îl privi ca și cum n-ar fi înțeles.
— Ce ai, Ionuț?
— Coboară din mașina mea.
— Ești...
— Coboară, Simona. Îți iei trolierul și chemi un taxi până în Iași. Îți plătesc eu biletul de avion. Dar acasă la mama mea nu te mai întorci câtă vreme nu știi să intri pe ușă ca un om.
Simona coborî. Stătea pe marginea drumului în sandalele ei cu toc, lângă trolier, și nu spunea nimic.
Ionuț închise portiera, se întoarse la poartă și îi spuse mamei sale: Mă mai pot întoarce în casă?
Tanti Mărioara nu spuse nimic. Deschise poarta și intră înaintea lui.
Vecinii care ieșiseră la porți, cum se întâmplă la sat când se petrece ceva pe uliță, intrară tăcuți în curți. Nimeni nu comentă.
Simona stătu câteva minute pe loc. Apoi scoase telefonul și chemă un taxi.
În casă, Ionuț stătea la masă și mânca din sarmalele pe care mama lui le pusese înapoi pe foc, fără să fie întrebat. Bătrâna stătea vizavi și se uita la el mâncând, cu mâinile împreunate pe masă, liniștită pentru prima oară în zece zile.
Nu știa cât o să mai dureze, nu știa ce o să se întâmple cu căsnicia băiatului ei, nu știa nimic din ce vine mâine. Știa doar că în dimineața aceea fiul ei alesese, fără să i se ceară, fără discurs și fără explicații. Și că alegerea lui semăna cu ea.
Sunt lucruri pe care nici un salariu din străinătate nu le poate cumpăra și nici un aeroport nu le poate trece prin bagaje. Dragostea față de omul care te-a crescut este fie acolo, fie nu e nicăieri. Și se vede întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, în momentele în care nu mai ai timp să te prefaci.